Am
crescut pe strada Vulturilor, o stradă pe vremea aceea pavată cu piatră
de râu. Bunicul meu, Năstase Drăgoi, primise de la stat, ca
militar în retragere, o parcelă de pământ pe care a construit o casă de
cărămidă. Aproape toate casele de pe Vulturilor erau construite duplex
astfel că fiecare familie avea un vecin de care era legat vrând-nevrând,
având un perete comun. Vulturilor, ca şi sora lui geamănă, Dâmboviţei, reprezentau pe atunci un melanj de români şi maghiari vieţuind laolaltă. Din câte îmi amintesc erau cu toţii cupluri de pensionari
care fie trăiau singuri, fie cu copii. Noi copiii aveam comunitatea noastră multiculti, fapt care m-a ajutat să stăpânesc binişor limba maghiară. Punctul nostru
focal era, spre disperarea riveranilor, parcul cel mare (atât de mic
acum!...), cu cele trei ronduri de flori (răsărind ca nişte sâni de pământ
în mijlocul ierbii), cu copacii în care ne căţăram şi tufele în care ne
ascundeam la v-aţi ascunselea. Ţin
minte şi acum iarba care creştea rebelă între pietrele lustruite ale
străzii sau între bordurile trotuarului, tufele, florile fiecărui vecin, hachiţele fiecăruia. Era
microuniversul nostru, de la bradul lui Tüzes până la tufele lui Marci-bácsi, de
la expediţiile la pârâul Poklos, şi totul avea dimensiuni de epopee, de la
furatul cireşelor la incendierea barăcii, de la sforile întinse pe
trotuar la partidele de fotbal...
Vulturilor a fost strada pe care am încălecat prima oară o bicicletă. Pe cei care nu ştiu trebuie să îi rog să-şi imagineze senzaţia unui copil de 7-8 ani care pe vremea comunismului primeşte o bicicletă: mult-visată, cromată, nouă şi strălucitoare. Senzaţia de bucurie s-a ars atât de tare pe retina amintirilor mele încît şi acum, la multă vreme după, pot retrăi proustian valul de fericire care m-a cuprins la vederea ei. Era o bicicletă Pegas cu ghidon în formă de "U" şi cu şeaua lungă, diferită de pegasul cu ghidon simplu, portocaliu, pe care îl aveau nişte copii din vecini. Era de un roşu-bordo metalizat, culoare pe care nici acum nu o uit, şi îi personalizasem şeaua cu scotch negru din care formasem doua cifre pe care acum nu le mai reţin (reţin doar suprapunerile pe care banda de scotch le realiza creând astfel reliefuri dreptunghiulare şi care îmi scrijeleau pielea palmei când le mângâiam). Bucuria mi-a fost atât de mare încât la primul avânt dat de tatăl meu mi-am dat drumul şi am condus-o, uşor nesigur, în jurul insulei de case delimitate de Vulturilor şi Dâmboviţei... Învăţasem să conduc...
Mircea Drăgoi este designer
Iunie 2009
Vulturilor a fost strada pe care am încălecat prima oară o bicicletă. Pe cei care nu ştiu trebuie să îi rog să-şi imagineze senzaţia unui copil de 7-8 ani care pe vremea comunismului primeşte o bicicletă: mult-visată, cromată, nouă şi strălucitoare. Senzaţia de bucurie s-a ars atât de tare pe retina amintirilor mele încît şi acum, la multă vreme după, pot retrăi proustian valul de fericire care m-a cuprins la vederea ei. Era o bicicletă Pegas cu ghidon în formă de "U" şi cu şeaua lungă, diferită de pegasul cu ghidon simplu, portocaliu, pe care îl aveau nişte copii din vecini. Era de un roşu-bordo metalizat, culoare pe care nici acum nu o uit, şi îi personalizasem şeaua cu scotch negru din care formasem doua cifre pe care acum nu le mai reţin (reţin doar suprapunerile pe care banda de scotch le realiza creând astfel reliefuri dreptunghiulare şi care îmi scrijeleau pielea palmei când le mângâiam). Bucuria mi-a fost atât de mare încât la primul avânt dat de tatăl meu mi-am dat drumul şi am condus-o, uşor nesigur, în jurul insulei de case delimitate de Vulturilor şi Dâmboviţei... Învăţasem să conduc...
Mircea Drăgoi este designer
Iunie 2009
