Mircea Drăgoi

După o lungă şi variată serie din playlist, intră şi Enya. Sunt tentat să descriu pe blog plăcerea şi amintirile stârnite instantaneu. Inutil, căci sunt prea multe de spus în prea puţine cuvinte. Rămâne doar o notă: pe Enya şi muzica o asociez Crăciunului aşa cum asocia Proust madeleinele vizitelor la mătuşa. Un trigger puternic, căci de Crăciun, la căldură, cu aromele de mâncăruri şi prăjituri, cu mirosul bradului, eşti acasă. O casă de care cu toţii avem nevoie... şi pe care mulţi nu o au, sărmani pui de cuc.

No InternetCe-mi place la Sighişoara este că ţine morţiş să fie consecventă cu sine şi cu atmosfera sa dualistă, medieval-provincială. Mai concret, Sighişoara a repudiat orice urmă de Internet cafe, de parcă un asemenea loc tehnologizat (sic) ar ştirbi farmecul oraşului-cetăţuie şi ar alunga spiritele revoltate ale vechilor cavaleri şi burghezi sighişoreni. Aşteptând un prieten sosit cu trenul din Budapesta, zadarnic am colindat, fantomatic hidalgo plouat, în căutarea unui i-Cafe în care să colind pe alte stradele, vârtos virtuale şi cosmopolite. Şi dacă dinspre mine faptul a avut ca rezultat doar o scurtă pauză, căci după două ore eram acasă în Tg.-Mureş re-conectat, mai păcat este de eternii turişti blonzi sau mignoni, care poate ar fi căutat să trimită acasă impresii proaspete din gura târgului numit Schassburg. Sighişoară dragă, mai ai de parcurs ani-lumină, ca şi întreaga Romanie de altfel, până la a şti să te vinzi, demoazelă nefericită plantată în inima Transilvaniei!

Odată migraţi cu firma la o nouă locaţie, fiecare din noi a căutat să-şi reconfigureze profilul gastronomic în funcţie de patiseriile, restaurantele sau terasele din noua zonă. După ce, vreme de mai bine de un an, mă obişnuisem cu delicioasele produse de la "Le Croaissant Parisien" (căruia, nu mai ştiu de ce, îi spuneam Croasantul vesel), vedeta acestuia fiind Choux á la crème, aici, lîngă aşa-zisă Piaţă de ruşi, starul e plăcinta cu varză (de remarcat influenţa pe care diversele zone ale oraşului o exercită asupra felurilor de mâncare).

În aerul rarefiat al unor zile anoste redescopăr plăcerea de a mă lăsa lovit în timpane de cuvinte aparte în noianul de zgomote pe care mass-media îl varsă în creierele noastre nevrozate. Nu sunt cuvinte selecte, academice, sunt cuvinte uitate în pod şi vin să ne aducă aminte cât de sărac a ajuns vocabularul omului modern. Cuvintele ultimelor zile:
Zeflemea
Bubuitură
Clarvăzător

Privind ieri ploaia pe dale gri, mi-am dat seama că vara e gata. Primele semne - pe 15 august, nişte dimineţi răcoroase, cu aerul rece şi limpede ca în octombrie.

Vorbind de necesităţi, vreau un telefon mobil care să aibă timp de vorbire/stand-by cât mai lung. Atât şi nimic mai mult. No briz-briz. Vreau o cameră digitală cu lentile cât mai bune, cât mai luminoase. Atât şi nimic mai mult. No strings attached. Visez la o maşină cu motor bun, spaţioasă şi nervoasă. Doar atât. No secondary thoughts. Mi-aş dori haine simple, răcoroase/călduroase, pantofi comozi. Punct. No attachments. În fapt, mă trezesc în lumea telefoanelor mobile cu lentile şi organizer, a autoturismelor cu masaj lombar încorporat în scaune, a hainelor strâmte şi pantofilor cool. A muştarului cu boabe de ghimbir, a lentilelor de contact verzi, a scannerului fax-copier-phone-printer-cooler-manager-cutter-f...-scheisse-everything. Într-o lume în care a fi contra e cool, a fi pro e klumea, a nu fi e ideal. O lume în care logoreea se numeşte content şi se vinde la kilogram. În care individul se numeşte client sau user şi indivizii target. În care tehnologia care ar trebui să fie comodă dar invizibilă şi de fapt e complexă şi se laudă până la greaţă. Aşa că de fapt nu-mi doresc chiar nimic şi, aşa cum nu demult am aflat, mai simt la fel şi alţii, nu-i aşa, R.?

13 Septembrie - Intre timp, dau si de un sondaj referitor la telefoanele mobile si functiile dorite de catre consumatori. Si de optiunile lui Jason Kottke referitoare la telefoane mobile

L-am cunoscut pentru prima oară după o călătorie la Deta, în Timiş. Odată întorşi acasă ne-am grăbit să-l descoasem, să vedem de ce e în stare, ce ne oferă şi dacă e pe măsura promisiunilor. Licăririle de inteligenţă le-am pus pe seama laudelor cu care fusese garnisit de către prieteni şi nu ne aşteptam la nimic mai mult decât o prietenie de-o seară, un savuros dar concis dialog din care ambele tabere să aibă de câştigat: el să-şi adjudece respectul şi efemera noastră admiraţie, noi să adulmecăm parfumul lui acrişor şi să îmbogăţim seara cu vagi amintiri remontate de el. E de ajuns să spunem că şi-a onorat cu preaplin promisiunea şi că, graţie unei crame din oraş, vinul Roşu Burgund de Recaş - despre el este vorba - ne îndulceşte serile odată la câteva luni, nu mai des pentru a nu-l banaliza, nu mai rar pentru a nu-i uita aroma de spiriduş lichefiat roşu-închis.

Când ai făcut ultima oară baie într-un iaz, la mijlocul lui septembrie, seara la 9, cu luna şi cu luceafărul pe cer, cu orizontul vopsit în roşcat de soarele dus, cu greierii ţârâind nebuneşte pe câmpul brăzdat de ultimele grupuri veştede de floarea soarelui şi porumbişti? Păstrând încă moliciunea solară, apa ne-a îmbiat irezistibil să ne aruncăm în chiloţi albi de bumbac în iazul de la Glodeni, sub luna care abia răsărise, sâmbăta trecută. Am chiuit nebuneşte în apă - la început iazul ne-a învelit ca o catifea rece, dar după câteva minute tremurul a încetat brusc pentru a lăsa loc moliciunii iazului în care mai persista ca un ecou termic unda de căldură de peste zi.

Suntem fiinţe nuanţate la infinit, cu reacţii electrice, emoţionale, plăcut imprevizibile şi capabile de fapte şi gânduri noi. Răspunderea unui conducător, este de aceea, enormă. Dincolo de cifre stau de multe ori oameni blocaţi de neînţelegeri sau rutină, cu potenţiale înfloriri, adică veşnic doar înmuguriţi. Stau frumos aliniaţi după profilul cuiva, gata să potenţeze idei fugare dar incapabili să evolueze fără impulsul şi susţinerea decizională. Fără independenţă, rebeliune, fără voce. Păcat... Vina e a ambelor părţi.

Asfalt versus PC Căscând atent ochii pe unde trec şi pe ce calc, am dat deunăzi peste desenele unor copile - mi-a atras atenţia o lebădă care, zic eu, merita o translatare pe PC. Uneori, copiii desenează mai bine...

Fall is here. Grey mornings with white flowers sparkling in obscurity, water pipes throwing their rust, hot coffee and a little teddy unlayered by my son's saliva.

Pentru ceea ce sunt şi cum simt îi datorez enorm bunicului meu, Năstase, sau Tase cum îi spuneam cei apropiaţi. Am crescut cu poveştile lui de pe front, cu perele lui dulci, cu dimineţile de iarnă când în zori, încă pe întuneric şi pe jumătate adormit, auzeam lopata lui hârşâind înfundat când împingea zăpada. Printre rândurile lui de roşii din grădină îmi mutam eu diviziile de soldaţi de plastic, la rădăcina tufei de tuia am îngropat într-o capsulă atemporală (cutie de conservă lucioasă şi striată) mesajul meu spre omenirea din viitor, el mi-a făcut masaj - în care credea cu sfinţenie - până la adolescenţă, bunicul m-a dus la şcoală în primii ani, mi-a liniat caietele la fiecare început de an. Mi-e tare dor de tine, Tase!

Important pentru mine - poate acum mai mult decat oricand: nu e vremea de povestit, e încă vremea de agonisit.
E vremea de citit, văzut, analizat, transformat, macerat, şi abia la urmă povestit.
E vremea de făcut, produs, concretizat şi abia la urmă odihnit.
A nu-ţi povesti viaţa ca să trăieşti (ca să dovedeşti că trăieşti?) ci a-ţi trăi viaţa pentru a o povesti (da, vezi cartea lui Garcia Marquez!).
A inspira şi abia la urmă a expira. Încerc să respir inversat - expirând şi apoi inspirând aer - observ cât de obositor şi bolnăvicios devine procesul.
Cei mai mulţi dintre noi n-au ce povesti...

Din ciclul "Mica şi meschina publicitate"
• "Vând armăsar în vârstă de 2,5 ani, roşu, sau schimb cu o vacă..." (se mai poate citi: "vând Opel Cabriolet, 2,5 ani, roşu sau schimb cu Renault Kangoo", sau "renunţ la viteză şi buiestru, doresc lapte şi bretele pentru burta aferentă").
• "Vând purcei vietnamez (sic!) de 6 săptămâni, mâncător de iarbă" (se mai poate citi: "partid ecologist, transferă membru de partid cu cotizaţia plătită la zi, partidele carnivore să se abţină")
• "Canişă Flagellum Dei, vinde pui Schneider Pitic, negru cu argintiu, din părinţi excepţionali." (se mai poate citi: "Trupă de heavy-metal, arţăgoasă rău, vinde negative pentru playback, piesele conţin track separat pentru ţambal sau nai")

În săptămânile care au trecut, mii de suflete nevinovate au urcat la ceruri, victime ale lui H5N1 (dacă uraganelor omenirea le-a dat nume de femei, se pare că la viruşii mortali se poartă iniţialele - vezi şi AIDS). RIP!

Din nou, un cuvânt rezonând în timpan: a jindui. Cu ecou în jilav, nu întâmplător. Azi e ziua J.

Nu mă întrebaţi de ce l-am numit odată, într-un avânt flagelant, Cobra. Alexandru n-are nimic din graţia înfiorătoare a cobrei, e de fapt un prieten cu care mă întâlnesc rar, iar atunci când se întâmplă mă simt grozav de bine pentru că e unul din puţinii oameni calmi, netulburaţi, care pare să descindă în viaţa mea dintr-un alt secol, cu străzi paşnice şi integrame, cu voci aproape şoptite şi gânduri împărtăşite fără a fi concretizate în rostire. Alex parca mi-ar cunoaşte cheia, pe care totuşi o ţine delicat într-un buzunar al sufletului său alb.

Update: Pozele sunt făcute pe când eram la Ernei. Nostalgie...!

Constat repetitiv: a iubi este cuvânt interzis în gaşca bărbaţilor. A iubi sau a nu uita să iubeşti o femeie echivalează cu auto-excluderea din clubul exclusivist al posesorilor de baston... de mareşal. Iubirea, de cele mai multe ori un atribut decăzut când ar trebui să fie verb cu nerv, ne-ar face cică imunodeficienţi, nervoşi şi suspicioşi. Arţăgoşi, geloşi şi ranchiunoşi. Iubirea rezidă în gesturi mărunte şi totuşi, elita capabilă de atâtea bătălii măreţe e un uriaş cu picioare de lut când vine vorba de a o însufleţi. Iubirea...

Căutând într-un dicţionar muzical imaginea unui instrument nu agresiv, nu strident, ci capabil să scoată sunete care să-mi atingă zone mai retrase ale sufletului, toate acestea de fapt ca să-mi descriu mai bine pe cineva, am dat - inserat între filele galbene ale dicţionarului - de un alt instrument, de tortură, alb şi pătat de lacrimi. Era ca şi cum aş fi dat de un violoncel care mi-a cântat şi apoi brusc mi-a străpuns sufletul cu arcuşul. Noroc că, în loc de lacrimi, pe corzile arcuşului s-au prelins frunze moarte. La naiba, e toamnă şi nu (mi-)e bine!

Nu-mi place pentru că îţi dezgoleşte groaznic sufletul, care-şi pierde coroana de frunze clădită cu trudă de primăvară şi coaptă bine de vară. Odată dezgolit, pirpiriu şi roşietic, sufletul devine expus îngheţului. Nu-mi place pentru că trunchiurile naturii se despoaie pe când oamenii se acoperă în foaietaje de blană, păr şi textile şi cu greu le mai întrezăreşti roşeaţa sufletelor.

Despre conversaţii venite de nicăieri şi duse tot acolo, cu oameni indecişi dar precişi, visând la munţii pe care nu i-au urcat niciodată. Mircea (gog), vorbind cu Laci (jake), mai demult, dar atât de posibil alaltăieri.

Serile de novembre sunt uneori verzi, vîscoase şi vitale aşa cum e uleiul de măsline, ţine-l-ar Domnul! Nu cel ultra-rafinat şi amestecat cu mirodenii, nu cel storcit din resturi, ci acela cu nume de soare. Acela care păstrează în el şi îţi transmite mirosul rascopt al ierbii de pe dealuri, al parcă-acasă-ului, al ochilor strălucind. După-amiezele de novembre, cu soarele dus, cu tâmple fierbinţi, cu viaţa pulsând melancolic, cu tine parcă băiat şi uleiul de măsline parcă deal ierbos, sunt de picurat pe suflet. Ieşit în lumina amurgului, parcă timpul a început să şchiopăteze holbându-se la mine.

... sau cum poate o frunză care moare să declanşeze minunat un început în loc să puncteze trist un sfârşit...

Luna febrei, a gatului dureros, a aşteptării resemnate sau indiferente a primei ninsori. Luna cerului sticlos puzderie de stele. Luna primelor îngheţuri topite de soarele de la zece. Luna în care noaptea închirceşte pământul cu bălţi îngheţate iar ziua îl mângâie cu vânt tăios. Luna ceţii. A misterului trist. Luna copiilor ageri. A desfăcutului murăturilor făcute. A iubirilor statornice. Noiembrie, luna nebună, cu părul anapoda şi ochii dilataţi. Cu duminici care ne poartă sâmbetele. Cu fularul ghemuit pe gâtul solitar. Cu morţii luminaţi, crizanteme şi castane prăjite. Cu oameni creionaţi de frig, mai ascuţiţi, mai decupaţi pe fundal, şi totuşi dorind să se estompeze sufleteşte în aşteptarea frigului cel mare.

Simt în toate oasele cum sunt pe cale să fac 30 şi un pic, adică 31 de ani. Cum mă transform din dihania tânără pulsatorie în centaurul uscăţiv standardizat. Simt limfatic cum tânărul gata să alerge în orice clipă să culeagă maci aleargă acum tot mai mult, mental, să culeagă lauri.

Adorabile nopţile în care, pentru că eşti rupt de oboseală seara, filmul se rupe brusc după ce săruţi perna şi te trezeşti a doua zi năuc, tumefiat, dar atât de fericit şi conştient de frumuseţea începutului de zi de parcă tocmai ţi s-a oferit o nouă declanşare fiinţei. Apoi, o durere mai veche din umăr, dezmorţită şi ea, devine o primă notă falsă în uvertura asta fericită, o logodnică mofturoasă căreia înveţi să i te supui. Şi încet, încet, oscilând între a mai mozoli în dinţi sânul preplin al fericirii de a exista sau a roade cu necaz sâmburii amari ai coceanului viermuit (rutina), începi o nouă zi, semnezi un nou contract în alb...

Ascultând Paul Simon în maşina caldă, noaptea la 12, venind de la Sighişoara. Bând ceai Twinings Earl Grey Rose (2% petale de trandafir), în dimineţile reci (să-l rog pe Ciprian să-mi mai aducă din Londra).
Desenând cu tableta caractere cu părul roşcat, luminoase şi calde. Soarele arzându-mi blugii cu pete de lumină portocalie. Cămăşile reci, pe care le încălzeşte rapid trupul febril (părul de pe mâini şi corp, erectil de la frig, creează un spaţiu intermediar, izolant). Seara (doar una, din păcate) în care am citit poezie de dragoste
Walt Whitman ("...Eu nu-l pizmuiesc pe Preşedinte în Preşedenţia lui..." - Whitman, plus adolescentul-minune Rimbaud) cu Adi şi Mediana, lângă o Grasă de Cotnari şi pâinea prăjită cu cremă de icre şi presărată cu măghiran. Mircică umblând ca un pinguin (de scris nişte rânduri: "Aveţi un costum de pinguin pentru băiatul meu?"). Emma, restaurantul, pivniţa cu lampadare roşii ca sufletele noastre. Râsetele venite de nicăieri - sau poate prea încărcate de ceva, dar oricum al naibii de eliberatoare. Tu.

Când primeşti un colet-cadou împăturit aiurea, cu un colţ rupt de unghiul ascuţit al ramei din interior, cu triunghiurile care îl închid lipite neglijent, şifonat şi excentric, se cheamă că l-a împăturit un băiat şi totul poartă numele de dynamic packaging.

Sub mine zace un motor puternic, spiritual, de n cai putere, care momentan merge la ralanti şi rareori accelerează, de cele mai multe ori demonstrativ, cu ambreiajul apăsat. Am faruri galbene de ceaţă cu care tai fuioarele. Am ESP şi ABS cu care navighez mai stabil şi airbag-uri în caz de coliziune. Am 5 locuri dar mai încap suflete şi în portbagaj. Trapa mi se deschide silenţios şi pot amuşina delicat mirosuri şi parfumuri noi. Demarez mai greoi, dar odată pornit pot depăşi strategic armăsari mai tineri care nechează mai sonor, au crupa mai încordată şi le luceşte pielea mai frumos.
Cineva ar spune acum, "cam hipo-moto-velo, dar frumos" :-)

Păcat de cuvântul "a comemora", zăpăcit de oficiali şi înregimentat cu forţa în legiunile limbii de lemn. Împuternicit de-aş fi fost cu patalama de legiuitor şi paznic al limbii sufleteşti române, i-aş fi dat o notă mai personală, lipsită de rigiditate, în care eu şi cu altcineva, un el, o ea, chiar am memora în tandem trecute fapte şi instantanee comune. Dar nu sunt, paznic şi legiuitor, aşa că mă voi limita la a memora clipe dragi de unul singur. "Co-" poate să plece în limbi fără cultul comunitar al memoriei.

Întâlnit azi, la masă, un vechi coleg de pe vremea CPA (Computer Press Agora). Inginer CAD, el răspundea de editarea revistei CAD Report. Printre multe probleme aruncate agreabil printre ciorbe şi sarmale, o frază care venită de la el, un inginer axat pe CAD, mi-a reamintit că viaţa e de fapt poezie întreruptă cu multă proză: vorbea de un pachet soft pe care îl primise spre vânzare (e şi distribuitor de software) şi care avea pe cutie poza unui zgârie-nor fotografiat prin lentilă fish-eye (sferică), la vederea căruia, îl citez, "inima a început să-mi bată tare de tot".

Primit cadou un tricou - şi o carte de Alain de Botton - de la bunii mei prieteni Adi şi Angela. Tricoul afişează frontal un "Mephisto provoke" sugerând imaginea mea în ochii lor: un provocator socratic pornit pe discuţii şi îndoieli, un ghiduş - aparent umil - pus mereu pe născut zâzanie şi generat disonanţă cognitivă (cf. Adi). Da, asta sunt, un Mefisto calin. Mulţumesc, dragi prieteni!

Lui I.!

Da, ştiu că aseară a fost lună plină şi că la ora cînd ai plecat spre casă ai văzut o lună plină enormă, galben-roşiatică aşa cum numai noiembrie ştie să picteze. În drum spre Evul Mediu m-am uitat prin parbriz şi eu la ea, dar era mult mai târziu iar Luna urcase pe boltă, se micşorase şi devenise cât un bănuţ argintiu. Nici urmă de roşeaţă, nici urmă de tulburător gigantism! Şi totuşi, culmea, în sufletul meu Luna ta era încă mare şi roşie!

Poza îi aparţine lui Adi Stănescu, a fotografia vine de la a fura sufletul, nu?

Joi, ploaie, intersecţie, semafor, privind în gol aşteptând verde, totul în jur gri, o maşină gri trece slienţios prin faţa mea iar pasagerul din dreapta agită în mână o paletă chinezească de ping-pong, cu cauciucul roşu. Paleta aceea m-a scos cu un plescăit din starea aceea de je m'en fiche!

Apropo de asta, de stări contrastante, mi-aduc aminte de vremea când pompier recrut fiind, aliniaţi dimineaţa la raport, cu coatele tremurând de emoţie şi frig, în contrast cu fantastica rigoare cazonă mintea mea privea undeva la mărul din curtea companiei şi mă abţineam cu greu să nu izbucnesc în râs, stârnit tocmai de faptul că nişte suflete şi creiere de altfel alcătuite identic cu mine, cu două membre inferioare şi doi ochi, urechi, coşuri şi păr pe piept, pot urla şi mă pot comanda ca pe un robot...

Poate îmi sunt hiperinflamate canalele de recepţie, gândesc şi observ exagerat, poate toamna asta m-a dat peste cap... Dacă ieri a reuşit să mă scoată din îngândurare o paletă de ping-pong, azi a fost rândul unui telefon primit de la o prietenă întrebându-mă dacă o pot îndruma spre un loc de unde poate închiria un costum de pitic. Am fost în stare să fac rost de o pălărioară de pitic, mai mult nu, inutil însă, căci asta exista deja.




Aceste mici bobârnace au farmecul lor.

În '96, june solitar, am fost la un concert Sting în Bucureşti. Este poate unul din motivele pentru care, eu, nu mare amator de texte de cântec rupte de melodie, scoase din învelişul lor muzical, am făcut acum efortul stângaci de a traduce textul unei melodii de pe Mercury Falling, albumul pe care îl promova atunci Sting.

Urmează-ţi sufletul (Let your soul be your pilot)

Urmează-ţi sufletul
Lasă-l să te ghideze
Nu te va înşela niciodată

Când eşti la pământ şi ceilalţi au pornit deja numărătoarea inversă
Când toate secretele ţi-au fost dezvăluite
Când necazurile au ajuns la cer
Când harta pe care o ai te conduce doar la îndoială
Şi nu mai ai nici o informaţie
Iar compasul nu-ţi mai arată nimic, aşa cum deja te-ai obişnuit

Urmează-ţi sufletul
Lasă-l să te ghideze
Nu te va înşela niciodată

Când doctorii sunt neputincioşi
Când nici un medicament nu te mai poate face bine
Când nici un sfat nu te mai ajută
Când până şi minciunile lor s-au epuizat
Când s-au epuizat şi toate informaţiile inutile
Iar compasul se tot învârte
Se învârte între iad şi paradis,

Urmează-ţi sufletul
Lasă-l să te ghideze
Nu te va înşela niciodată

Îţi întorci ochii spre cadrul ferestrei
Către luminile de pe deal
Iar distanţa îţi pare aşa de ciudată acum
Iar camera întunecată aşa de nemişcată

Lasă-ţi durerea să fie tristeţea mea
Lasă-ţi lacrimile să fie şi ale mele
Lasă-ţi curajul să-mi fie model
Iar Nordul pe care îl vei găsi va fi cel adevărat
Când nu mai ai nici o informaţie
Iar compasul nu-ţi mai arată nimic, aşa cum deja o ştii

Urmează-ţi sufletul
Lasă-l să te ghideze
Lasă-l să te ghideze
Lasă-l să te ghideze pe calea ce o urmezi...

Pe când locuiam la 10 km de oraş aveam un vecin bătrân a cărui curte pornită pe spirala degradării era păzită de un căţel, o prăpăstioasă corcitură cumpărată cu câteva pahare de spirt cu aromă de pere. Venise ca înlocuitor al unui predecesor decedat timpuriu, negru ca smoala şi la fel de mărunţel. Până la urmă, Corneluş, căci aşa îl botezasem datorită mărunţeniei şi aparentei cuminţenii, a apucat să-şi vadă stăpânul murind, mai întâi paralizat, apoi tot mai cert mort. A dispărut într-o zi şi el, nu se ştie pe unde, nu se ştie de ce. Îi păstrez însă amintirea, uitându-se mirat la mine, neştiind unde să mă pună ori dacă îi sunt prieten sau duşman.

Se fac aproape trei ani de când ne-am luat inima în dinţi şi vânzând apartamentul cu două camere am pornit într-o mică aventură la ţară, printre câmpuri cu porumb, grajduri, buruieni, lalele, televiziune digitală şi insuportabilul DN13 plin de camioane zdrăngănind. Cât despre faptul că între timp am renunţat şi ne-am întors în inima oraşului, altădată...

Ştiam că obiectele au poezia lor. Acum ştiu că pot spune şi poveşti, aşa cum face sistemul de alarmă prin iconiţele sale care au luat-o razna!

Adesea mi se întâmplă ca mergând pe stradă să culeg instantanee cu gesturile, feţele, trupul şi posturile trecătorilor şi, fulgurant şi imposibil de reprimat, să le transpun cu ochii minţii într-o pictură atât de clară, de încărcată de detalii (ochii, poziţia bărbiei, zona întunecată din spate, burta uşor comprimată, gestul larg al unei mâini, culoarea roşcată a gulerului, aburul gurii...). Pictez fotografic sau fotografiez pictural, cert e că e un amestec de frustrare şi plăcere, o satisfacţie a capturii care sper să mă ţină hăt, până la ultima clipă.
Aş vrea să învăţ să apreciez aşa de mult clipele efemere de fericire încât după ce au ars (şi ard al naibii de repede) să nu mă încerce nici urmă de regret, nici un ecou, nici o tristeţe...

Iremediabil dar nu exclusiv influenţat de Adi:
Noir Désir - Le vent nous portera
Ben Harper - Amen Omen
Emiliana Torrini - Leaving on a jet plane
Ibrahim Ferrer - Aquellos Ojos Verdes
Elliot Goldenthal & Various Artists - Frida Soundtrack, La Bruja
Rolling Stones - Streets of Love
Queen - Innuendo

Era pe vremea când mergeam dimineaţa la Agora, lucram până în dimineaţa de a doua zi când, cu ochii năpădiţi de nisipul oboselii, mergeam acasă să dorm câteva ore ca să o iau apoi de la capăt. Priveam năuc dar fericit oamenii venind la lucru pe când eu încheiam socotelile. Gabi Radic ştie, era părtaş al acelor nopţi febrile de nesomn. Dacă mai ţii minte, Gabi, vizitam "Edy Pizza" în toi de noapte să ne luăm de mâncare, printre altele prăjitura aceea ca un cartof cu nucă de cocos pe el.

Spre familiara Sighişoara, din maşină, pozând pentru prieteni!

Un pariu pierdut cu Cicu Fettich, încă necompensat. Eram sigur că în gară la Sighişoara există şi o linie 3. Fals!

Prea bucuros ca să nu scriu în jurnal: Vineri, 18 noiembrie a nins pentru prima oară anul acesta în Mureş. Ieşisem în curte şi priveam bucuros cum se calmează totul în jur... Faţă de ploaie, ninsoarea are marele avantaj de a fi aşa de tăcută - atâta acţiune, iureş şi melodie în aer şi totuşi atâta linişte!

Întorcându-mă de la Sighişoara, pe care o curtez mai nou foarte des, în noapte, cu luminile maşinii puse pe faza lungă parbrizul se transforma brusc în ecran de Photoshop cu Smart Blur aplicat (fulgi albi cu traiectorii în perspectivă, atacându-mi câmpul vizual şi formând un tunel în care mă năpusteam melancolic).

Toate au un timp al lor: există un moment bine fixat şi totuşi venit firesc pentru a-i spune cerbului ce coarne frumoase are fără a-l face prea mândru, prea supărat, prea galeş sau prea agitat. Un timp pentru băut apă, însetat, pentru boncăluit, pentru luptă sau somn. Un timp pentru poezie şi altul pentru proză. Pentru exclamat, declamat sau confesat! Al tău, cerbule, încă n-a sosit!

Pentru a-mi satisface o curiozitate, după mulţi ani de mustăceală, mi-am dat jos azi dimineaţă barbişonul şi mustaţa. Aveam la îndemână Photoshop, dar Photoshop nu-mi completa experienţa tactil, ori eu am vrut să şi ating goliciunea feţei, crestată şi întreruptă mereu de pilozitate. Şi astfel brusc am simţit ceea ce simt în fiecare toamnă copacii, când nemiloasa le smulge coroana şi dă cu ea de pământ: o lipsă acută de intimitate, o dezgolire nesănătoasă... Îmi vreau coroana înapoi...

Din presa de răzbel de altădată

De cele mai multe ori, exact aşa arată sufletele şi minţile noastre!

...privirile resemnate ale pacientului...
Detest gresia verde cu motiv marmoreean cu rosturi crem cu mobila de lemn cu tapiţeria grasă de atâta frecare şi plăcuţele de plastic gravat cu nume de doctori de gardă cu plante ficus cu aparate automate de cafea care funcţionează cu 5000 şi 1000 ROL cu privirile resemnate ale adulţilor speriate ale copiilor cu portarul cu costum gri, pulover bordo şi sapca cu cozoroc uitată pe raft sus telefonul verde fistic, termopan, scaune orl, lămpi şi aparate de tablă ca fonta, probabil ruseşti sau din RDG, cu albul devenit gălbui, gălbuiul acela special de spital.

A zdruncina! (din slavonul 'drąčiti' - a perturba). Zdruncinat, zdruncinătură, zdruncinare. Perturbare! Turbare. Turbulenţă. Înverşunare.
A cumineca! Cuminecătură (lat. comminicare)! Făgaş! Hogeag!

Pentru că atunci când ţi-e mai greu se nimereşte ca şi lor să le fie greu. Descoperind faptul că amândurora vă e greu, parcă-parcă te simţi mai pregătit să dezamorsezi necazurile. Pentru că poţi vorbi cu ei relaxat atunci când cu cei pe care îi iubeşti, exact din cauza iubirii, eşti subiectiv şi tensionat ca un băţ de alun îndoit de vrabia de pe el. Pentru că poţi ţine la ei fără gelozie, regrete sau orbire. Pentru că nu-ţi cer decât să-i asculţi, să le cari un purcel, un sac de cartofi sau un TV şi în acelaşi timp puteţi vorbi de idealuri sau setări Internet. Pentru că spre deosebire de cel iubit, cu care te afli zidit într-o cetate cu trei inele de apărare, turnuri şi flamuri de semnalizare, cu prietenul parcă te afli într-o deschisă piaţetă arabă, din aceea cu zeci de intrări şi ieşiri, loc de tranzit în care se poate bea cafea sau trage din narghilea pentru ca apoi să se plece fără regrete spre orice alt loc.

Încărcând obiectele de semnificaţie, am ajuns în sfârşit şi la flash (blitz-ul aparatului foto). Mi-am dat brusc seama că misiunea acestui aparat este una din cele mai frumoase iar efemerul lui fulger e fantastic de potenţat de poezie: avem de-a face cu o descărcare - şi la naiba, nimeni nu descarcă nimic azi fără a cere ceva în schimb - o descărcare prin care nu face altceva decât să reîncarce ceva sau pe cineva cu lumină, cu frumuseţe adicătălea. Cine mai fulgeră dezinteresat pentru a încărca de frumuseţe pe altcineva? Aştept răspunsuri...

Dacă tu, prietene, ai fi pus să alegi între o cutie muzicală cu resort care te-ar încărca repetitiv cu delicioase acorduri melodice şi o cutie de creioane colorate care ţi-ar permite să desenezi mai frumos pe viitor, ce ai alege? Ai alege obiectul care te încîntă pe tine sau pe cel cu care ai încânta tu?

Primit de la prieteni, împreună cu Mediana, trei cărţi frumoase. Într-un top al atractivităţii, Hawking stă primul, în alternanţă cu Pleşu, urmaţi de Nabokov. Hawking pentru că acum am nevoie de explicaţii pragmatice despre timp, spaţiu şi Univers, Pleşu pentru că am nevoie de cârlige serioase înfipte intelectual în realitatea românească, iar Nabokov ultimul pentru că nu simt chiar acum nevoia de a urmări sclipitoarele lui meandre.

După nu foarte mari dispute, deoarece mi-am atribuit şi asumat cu plăcere rolul de unic jude, am decis ca învingătorul şi cel(cea) care dă numele băiatului fără nume să fie Monica. Aşadar pe băiat îl va chema Cluster. Mi-au mai plăcut şi Orfu, de la Cicu Fettich, şi Moose de la Boyarul.
O rog pe Monica să-mi trimită pe mdragoi [at] epix [punct] ro adresa ei poştală (eventual chiar şi mărimea de tricou dorită ca să nu trimit un XL unei fiinţe M). Mulţumesc celor care au avut interesul să scoată din anonimat un băiat rubicond şi roşcat.

Spoke with Christian from Germany by Friday. He called me over the evening and told me that he left behind instant messaging - a depersonalised medium by now - and he started writing real snailmail letters to friends. I wonder if we're following an evolutional pattern here, starting with chats/mirc (a pair or a bunch of people talking to each other ocassionally), than instant messaging (two people talking to each other day by day), blogging (a single people writing to a group). What's next? I imagine a time when my entire day will be broadcasted to my beloved one, to my friends, to my boss...


In romanian here

Christian Wolf, îţi voi scrie!

M-am născut, se pare, într-o noapte în care se ridică baierele văzduhului şi lumea celor vii se întretaie cu lumea celor ne-vii. O noapte cu poveşti despre lupi, vrăjitoare şi moroi. Cu fecioare care trebuie ocrotite, animale care vorbesc şi usturoi păzitor. Cu tradiţii pre-creştine care au migrat inerent sub tutela spiritului creştin. În noaptea aceea se spune că începe iarna. Într-o asemenea întretăiere am apărut şi eu, şi am fost numit Mircea, din slavonul mir, adică pace. Pe cine am să împac, rămâne de văzut! Deocamdată încerc să împac doar neliniştile cu liniştea.

Văzduh (văd + duh?). Pipernicit. A cotrobăi. Meliţă.

Dacă ai crezut pentru măcar o clipă că îl vezi pe Gulliver în Lilliput, ei bine, te înşeli! Te uiţi la tine, prins de fapt cu mult mai multe fire la pământ! Te mai poţi rupe când sunt câteva, dar când se strâng cu zecile, aşa subţiri cum sunt, te vor învinge: prejudecăţile, rutina, orbirea, neatenţia, graba, oboseala, obişnuinţa, resemnarea, plictiseala, îndobitocirea, tirania, prostia, şi lista firelor mai mult sau mai puţin tensionate poate continua. Rupe firele, prietene!

Găsit finalmente o utilitate cutiei numită TV: ca să nu-mi deranjez copilul tocmai adormit, nu aprind lampa de citit, ci mă pun pe covor şi la lumina palpitând a TV-ului citesc... Găsesc fantastic acest revers, cu valoare de simbol: televiziunea nu mai dă din coate să încalece cartea, ci dă lumină pentru ca eu să mă luminez...

Decembre nu-ţi lasă loc să răsufli, şi asta e bine pentru un om preocupat poate prea mult să-şi pună întrebări întors către sine.

Firul roşu al întregului acest jurnal, dacă nu reiese prea clar în sumedenia de metafore şi mărunte observaţii, mă văd nevoit să-l subliniez hic et nunc, pentru acei prieteni care par doborâţi de greutăţi sau de obstacole: da, nu e uşor să duci o existenţă rodnică, să fii împlinit, să iubeşti şi să fii iubit. Nu e uşor să fii creativ, optimist, bun, tare şi moderat. La naiba, nu e uşor să-ţi clădeşti viaţa aşa cum ţi-ai dori-o, frumoasă, cursivă, rodnică... Dar asta nu înseamnă că nu poţi trăi, îngreunat poate dar animat de speranţa că viaţa ta va rodi cât se poate de frumos. Eu unul, nici de-al naibii n-o să cedez!

Am furat, acum doi ani, culoare de la natură şi am depus-o pe hard disk. Se ia de la arhivă şi se aduce ochilor voştri! Azi tema e roşu de toamnă.

Dacă este ceva care să-mi lege ultimii 7-8 ani ca o neîntreruptă potecă sinuoasă, acel ceva se numeşte cafea. La filtru, ibric, în nisip sau expresso, tare sau slabă, mică sau mare, mai concentrată sau mai slabă, simplă cu lapte sau capuccino, aromată sau fadă, cafeaua mi-a însoţit dimineţile cu aroma şi gustul inconfundabile. Mulţumescu-ţi, viciu cuminte!

S-ar spune că nimic nu e imposibil pe lumea asta. Da? Ia încearcă să opreşti cu mâinile goale mugurii unui copac să ţâşnească primăvara!

In fiecare an, în decembrie, publicul-ţintă o ia razna programat, începe nebunia de sărbători. În fiecare an, de sărbători, cei care îşi permit (iar prin instituţia perversă a creditului şi cei care nu-şi permiteau) celebrează, printr-o temporară pierdere a echilibrului, prin vertigo, sezonul catalizat al cumpărăturilor. Este foarte clar că spiritul religios a trecut undeva la coada listei de cumpărături şi că, omul, devenit mare consumator, şi-a redefinit nevoile primare: făină Pambac pentru cozonaci, tofefee, milka, iaurt, caş, caşcaval, ceafă afumată, paste, brânzeturi, instalaţie de pom 1000 de beculeţe, autocolante, suc natural, suc Adria, Nestle, ciorapi 3 la set, chiloţi damă, mănuşi ski, aparat fitness, apă Dorna, Pepsi Maxx, Teacher's, napolitane Joe, plantă Dracena, brad artificial, salam săsesc, gata, m-am plictisit... Văd cozile la supermarket, văd familiile cu tata cu căciula merinos, mama cu cămăşuţa roz, copii cu ghete butucănoase, bunica nedumerită şi pirpirie cu basmaua, bunicul cu nasul mare roşu, unchii cu cheia de la maşina renault clio scuturată potent în mână, văd baxuri, văd monitoare de PC noname cumpărate că-s ieftine, văd aparatul de masaj taiwanez, văd guri avide gustând mostre de icre, văd oameni decenţi împingând amorţiţi cărucioare indecente, văd haos, coate, isterie, haine proaste, nesimţire, văd comunismul, fadă amintire, violat gentle de capitalism, un sărut veninos şi neproductiv şi, brusc, vreau în alt film! Aş vrea ca de sărbători, din 10 decembrie şi până după Anul Nou, să dispar în Armenia, să fac poze caprelor şi să vizitez bisericuţe pustii sub un cer pictat parcă cu linişte şi sfinţi. Vreau să-mi trăiesc viaţa sub un alt destin, nedeformată de consumerism, de ură, râcă, aviditate, cupiditate şi vertigo.

Am primit la firmă o bijuterie gata să nască noi desene şi încă n-am avut timp să migrez pe ea de la vechiul, violetul şi scorojitul meu Intuos 2. Deocamdată sora cea nouă stă promiţătoare pe masa de alături, ca un Jaguar neatins în garaj - deşi am cheile conduc încă vechiul Jaguar cu tapiţeria uzată.

În sfârşit, am atins-o! Am mângaiat-o! Am trasat pe ea trasee fine, elipse dulci, linii moi, buricele degetelor mele i-au încălzit suprafaţa! Mi-a răspuns cu o fineţe demnă de secolul 21. Întrezăresc deja promiţătoare producţii!

Sunt obişnuit ca de obicei, căutându-mi ţara pe liste, să trebuiască să selectez "restul". Sper să schimbăm pe viitor acest fapt. Şi asta nu bătând recorduri prin cumpăratul a cât mai multe mercedesuri pe cap de locuitor, nu aşa îmi doresc să intrăm pe listele online ale corporaţiilor. Ci prin crearea unei Românii inteligente, frumoase, creative, care să polarizeze interes şi dragoste. Nu vreau să contăm prin contingente NATO, prin gripe aviare, prin axe, laptele vacilor sau apa minerală. Prin ce atunci? Ungaria a ales festivalurile şi se vinde în sunet de bici de pustă cu gulaş iute. Bulgaria se promovează în armonii de cor şi vapori de esenţă de trandafiri. Cehia are Praga, Polonia îl canonizează pe fostul Papă. România mea, deocamdată, scoate de la naftalină aşternuturi galbejite de hotel şi dă năvală în supermarketuri, consumă pufuleţi şi ţuică, vorbeşte în draci la mobil şi aşteaptă, încă, să vină investitorii.

În această zonă rarefiată numită creaţie va trebui să mă întorc cât de curând. În această zonă numită creaţie prea des am intrat în ultimul timp fără să-mi mai scot mănuşile, pantofii sau şapca.

Oare de ce mă mişcă de 10x mai mult un asemenea cadou decât altele, mai scumpe, mai epatante/eclatante, dar mai impersonale? Oare pentru că un sărut cald este mai valoros, oricând, decât o cutie de ciocolată? Pentru că o privire poate să spună mai mult decât zece fraze întinse? Pentru că noi, umani şi calzi, putem încărca de semnificaţii un obiect rece? Pentru că există, intrinsec, mai multă duioşie şi simpatie într-un obiect minuscul decât într-unul mai apropiat de scala umană? De fapt, nu mă interesează, acum vreau doar să-i mulţumesc lui Ionuţ pentru ascuţitoarea-roboţel!

Addendum: Am mistificat şi demistificat. M-am compus, recompus şi descompus. M-am transformat, insignifiant dar cuantificabil. Am dat imbolduri şi am dezamăgit. Am promis şi nu m-am ţinut de cuvânt. Am întârziat. Am creat. M-am agitat, uneori cu foarte puţină eficienţă. Am ajutat, am fost ajutat. Am ascultat, am fost ascultat.

Vreau un 2006 plin de certitudini, un an pivot, un an rodnic! Vreau un an ca un pod trainic care să lege două maluri solide!

Să aveţi, dragilor, un an bun!

(autorul fotografiei, Adi Stănescu)

Celor care mă iubesc, cu dragoste!

Primit de la Ciprian "Vertigo - Live from Chicago". Alert, frumos... thanks, mate!

Umblând azi după pâine am redescoperit cu MARE neplăcere cozile! Cozi lungi, cosmopolite, compacte dar civilizate văzusem şi în Germania sau Anglia, dar nu la pâine, lapte, carne, medicamente sau ouă. Am flashback-uri neplăcute din trecutul socialist pentru ca am apucat, generaţie '74, să stau cu bunicul dimineaţa la ora 5 la coadă la lapte, pe vremea senzualului ascet (cf. Andrei Pleşu).
O foarte mare bulină neagră în creierul meu de consumator au primit azi lanţul de magazine Eldi şi Bewami prin faptul că n-au auzit de scalabilitate şi au permis prin management prost ca în faţa magazinelor (la Bewami nu era cazul, pe rafturile lor sufla vântul) să apară cozi care mi-au ciobit - sunt convins că nu doar mie - ziua!

Ce m-a mai mirat a fost pasivitatea cu care oamenii s-au încolonat... E drept, nu erau motorizaţi ca mine, care am parcurs într-o oră întregul oraş, doar-doar voi da de o brutărie parcă ruptă din Lună, cu 53 de sortimente de pâine proaspătă, cu vânzătoare amabile, cu 3 clienţi plictisiţi ieşiţi să-şi plimbe căţelul şi hotărându-se să cumpere şi o franzelă.

ATAVÍSM n. Apariţie la unele vietăţi a unor caractere neobişnuite pe care le-a posedat un strămoş îndepărtat. (DEX)

A revenit! Marea masă de adolescenţi amorfi a reluat, cu sadică şi injectată plăcere, sezonul pocnitorilor! Le aud din cameră, pe măsură ce se apropie ziua Z, ora H. Este vorba de acel gen de manifestare de cârd inepuizabilă, de neoprit, scoasă în afara legilor logicii, căreia nu are nici un sens să i te opui aşa cum n-are sens să încerci să opreşti un cârd de şoricei dând năvală în hambar. Vei prinde, poate, unul, vor scăpa trei sute şi-ţi vor roade tot grâul!
De unde până unde obiceiul de a puncta decibelic asemenea bairamuri colective, nu ştiu, voi căuta pe Net. Până atunci, trăiască Republica (mai e Populară?)China, care a ales să îmbrace planeta, să o încalţe, să o distreze şi de ce nu, să o şi surzească!

Acum câţiva ani buni am putut trage cu ochiul la desuurile, oarecum fascinante, ale unui magazin alimentar. Aflat după uşa care desparte sala cu rafturi de carmangerie am putut vedea astfel cum salamul expirat intră în malaxor pentru a deveni pastă de mititei şi reia calea vitrinei, de parcă tocmai trecuse printr-o miraculoasă purificare organică. După veacuri, salamul reîncarnat mă izbeşte revelator: mare parte din noi trecem la diverse intervale de timp prin iluzia purificării şi transformării substanţei, când de fapt, la bază, stă invariabil acelaşi cod scris meticulos din copilărie şi până adolescenţă. Pe etichetă scrie salam sau pastă de mititei, acelaşi drac...

Există un îndreptar ortoepic şi ortografic al iubirii adecvate? Desigur nu, dacă ar fi fost creat mulţi ar fi strâmbat din nas a lehamite. Cele de jos, depozitate în memorie sau developate în vis, sunt doar patru semne minore că iubirea adecvată poate exista:

001. Dovadă de iubire pentru cel de lângă tine este şi puterea ca succesele lui să nu-ţi întunece mintea cu invidie, dorinţa de a te mândri cu gloria lui, faptul că îi poţi lustrui dezinvolt decoraţiile. Cel care priveşte mândru cum creşte gloria celuilalt - iubeşte!

002. Dacă pe cel de lângă tine l-au copleşit viruşii - sentimentali sau biologici - nu-i duce portocale sau flori pentru a-ţi ciupi melancolic coarda sinelui rezonând a caritate. Stai lângă el cât mai mult pupând viruşii sfidător. Cei care sărută viruşii iubitului-iubitei, iubesc!

003. Dacă lucrurile n-au mers aşa cum ţi-a spus mămica (tăticul era ocupat), nu te supăra, nu-ţi lua jucăriile şi nu-i întoarce celui de lângă tine spatele, orgolios. S-ar putea să nu vină după tine! Cei care nu întorc spatele iubesc!

004. Cerul arată în ianuarie sticlos ca un imens şi tăcut brad de Crăciun cu luminiţele aprinse. Stai comod cu cel de lângă tine în cuib şi nu uita să-i spui să vă uitaţi la stele împreună! Mereu, nu doar la munte cu prietenii! Cei care privesc stelele tăcuţi se iubesc!

Se pronunţă siclamen şi e o plantă cu flori mov-roz (varietăţi bordo, albe) pe care din cauză că în copilărie mama mea le adora am tot încercat fără succes de-a lungul a aproape treizeci de ani să le cresc. Transferul de adoraţie s-a realizat treptat, mama mea le ţinea între sticlele ferestrei, eu le-am ţinut undeva în minte/suflet. De câte ori le văd în vitrinele florăriei, cărnoase, unice, familiare, mă simt de parcă văd iar rochia verde a mamei în dulap şi mă simt bine din nou.

Toamna şi iarna pământul se menţine permanent umed. Se toarnă apă în tava în care stă ghiveciul şi se lasă cam 20 minute după care se îndepărtează apa care nu a fost absorbită de compost. Se evită astfel acumularea de apă şi putrezirea consecutivă a plantei, risc care există atunci cînd se udă planta de la înălţime. Se aşează, dacă este posibil, într-o cameră răcoroasă; aerul uscat al ambientului încălzit de calorifer determină ofilirea florilor şi uscarea plantei. Se administrează la fiecare 2-3 săptămâni un îngrăşământ lichid diluat în apă, stimulându-se astfel dezvoltarea completă a florilor şi frunzelor. În perioada de înflorire este util să i se asigure puţină umiditate şi aer proaspăt, se poate aşeza ghiveciul pe o tavă cu pietriş ud. Se îndepărtează imediat florile ofilite astfel ca baza pedunculului floral să se poată desprinde cu uşurinţă de pe tubercul. Creşte bine dacă are rădăcinile puţin presate. Se replantează în perioada succesiva celei de înflorire dar numai dacă rădăcinile au umplut complet ghiveciul. La bază se pun bucăţele de teracotă pentru a favoriza drenajul (pământul - amestec egal de pământ de grădină, pământ de pădure, turbă şi nisip).
Atmosfera prea uscată, temperatura crescută şi expunerea direct la soare determină răsucirea şi îngălbenirea frunzelor; se aşează atunci planta într-un loc mai umbrit, la o temperatură de aproximativ 15-18 grade Celsius, menţinând compostul umed. (din "Plante de apartament - Ghid complet All", Editura Allfa Bucureşti)

Notă: Mi-a scris Adrienne că mama obişnuia să le stropească din când în când în vană, cu duşul probabil. Asta le înviora - am văzut şi eu de multe ori cum o plantă se înviorează brusc sub o îngrijire atentă.

Ieşit la o pizza cu Cristi şi disecat nemilos marketingul ca inevitabilă capcană; studiat cu coada ochiului cuplurile clujene ieşite la masă luni seara, ei lucrând probabil la Banca Transilvania iar ele posibil angajate la Argos. Seara după 22 oraşul fanion ardelean este totuşi ciudat de pustiu, cel puţin în zona centrului. Nu are vocaţia Hannovrei unde ţin minte că acum câţiva ani noaptea la 11 lumea se plimba încă prin piaţete, în plin ger de Făurar.

Acestei bucăţi de alamă cu reflexii de foc îi asociem următoarele substanţe, obiecte, apariţii şi senzaţii: ceaiul, răcoarea, calmul, ora 11, pendularea, izolarea, deplinătatea.

Aşa văd eu zilele coloristic, ar fi interesant de analizat cum formează creierul această paletă. De văzut şi culoarea orelor...

Culeşi pe câmp acum două veri.

Nu ştiu încă de ce în concepţia mea o femeie şi-ar pierde din feminitate dacă n-ar înfăptui constant câte o stângăcie tehnologică. Ca de exemplu, să-şi lase involuntar amprentele subţirele pe DVD-ul împrumutat de mine de la un prieten. O asemenea marcare oleaginoasă a suprafeţei diamantine a discului se traduce prin grosolănie la bărbaţi şi feminitate la femei. O diferenţă calitativă uriaşă, nu-i aşa?
Firimiturile rămase la masă, dacă sunt de genul feminin, pot fi drăgălaşe şi pot închipui desene cu flori de grâu copt. Ca şi saliva rămasă pe buza paharului ca un lac pe marginea muntelui, ca şi cheile uitate delicat pe masă ca un grup statuar ridicat ad-hoc în deşertul alb al feţei de masă. Obiectele, odată feminizate, se purifică. Masculinizate, devin rudimentare...

Prietenul meu Adi redescoperă deliciile mobilităţii.
Mobilitatea poate fi o soluţie temporară la problema contemporană a rutinei. Am exersat şi eu mobilitatea şi zău că mi-a plăcut! Orbitez, deci exist! Un du-te vino cu o mulţime de electroni în mişcare, tineri wireless dedicaţi lucrului în spaţii deschise sau închise, concentraţi asupra unui applet sau a unei tehnici de marketing în timp ce îşi beau cafeaua cu frişcă la "Caprice" cu laptopul pe genunchi. Concentraţi apoi pe aspectele iubirii. Focus apoi pe discuţii despre maşini. BMW versus Jaguar. Intel versus AMD. Garcia Marquez versus Nabokov. Pink Floyd versus Rolling Stones. Biciclete versus tenis. Poezie. Film...

Pentru cei rupţi de ştirile lumii, Ariel Sharon, premierul israelian, a trecut (trece) printr-un atac cerebral care l-a adus la un pas de moarte.
Am aflat de la un prieten din Israel următorul fapt (cum spunea el, "ceva legat de copii, limba ebraica şi starea lui Sharon"): în ebraică 'cheag de sânge' şi 'rechin' se pronunţă cam la fel... de scris se scriu diferit. Copiii au făcut desene legate de starea lui Sharon şi au desenat rechini în capul lui Sharon. Copiii au văzut la TV şi i-au auzit pe adulţi vorbind de cheaguri... dar ei cunosc termenul de rechini...

Şi tot legat de cuvinte, de la acelaşi prieten, citându-l ca sursă pe prof. Alexandru Graur, cu o carte despre originea ebraică a unor cuvinte: iotă... cuvântul iotă îşi are originea în denumirea literei a zecea în ebraică, "yod", care se aseamănă cu o virgulă (litera e foarte mică)!

De ce nu sunt bune pauzele, lenea, plictisul, oboseala, întunericul şi repetiţiile? Pentru că trăim scurt şi repetitiv prin definiţie!

Decretez pauzele interzise de agitaţie, lenea prohibită prin muncă, plictisul anihilat de interes, oboseala ştearsă de odihnă, întunericul anulat de lumină şi repetiţiile rupte de inovaţie!

Natura şi-a decretat singură starea non-repetitivă: chiar acum se prepară muguri noi, seve fierb în vene, se pregătesc făgaşele apelor să preia starea topită a iernii. Starea de încolţire stă să dea în starea de erupţie, apoi în cea de coacere la lumină. Ciupercile, florile umezelii şi întunericului, vor erupe în curând printre frunzele care le vor îngrăşa înălţarea. Atâta de mult verde va lua locul a atâta de mult gri! Atâta de mult foşnet va lua locul a atâta de multă tăcere stearpă!
Suntem totuşi copiii buni ai soarelui şi ai luminii, copiii vitregi ai frigului şi întunericului.

Motto: "Trec primăveri cu flori la subsuoară, noi tot aici şi tot bătuţi în cuie" - Radu Gyr

V-am spus eu? Nu v-am spus că se coace ceva şi că primăvara dă semne de nerăbdare? Ploaia de aur (Forsythya) a înflorit (e drept, a înflorit păcălită de căldura din casă), e totuşi primul semn că vine timpul să pregătim dulapurile pentru arhivat hainele groase.

Şi dacă tot veni vorba de primăvară, am lăsat îngropate la Ernei câteva zeci de lalele care mai de care mai frumoase. Florile mele dragi au trecut probabil decimate iarna, din cauza verii foarte umede mulţi bulbi au mucegăit încă din toamnă. Vom vedea câte vor mai străpunge pământul pentru a ieşi la lumină!

Cuprinde în ea stafidirea antemortem vreo semnificaţie anume? Este ea doar pierdere de apă, sau fibrele reliefate vorbesc despre o retragere în sine, despre chircire, striere şi repliere pe alt plan, meta? Pleacă doar apa din locuinţă sau se volatilizează şi altceva, mai preţios, mai subtil şi mai delicat?

Starea numită ziua de azi se împleteşte din narcise galbene, două portocale (una aşteptând resemnată scalparea, cealaltă levitând aparent într-un pahar de plastic), Tori Amos şi designul unei cereri în căsătorie sub forma unui afiş... (articol recuperat - 25 Feb 2006)

Nu-i aşa că dragostea are nevoie de cuvinte, dar spuse direct dragei, în doi? Nu-i aşa că dragostea musteşte şi în necuvinte, adică în privire, în arcuirea declarativă a şoldului, în mângâierea de trei feluri, cea în care mâna nu atinge ci planează la un micron distanţă de trup, a doua, cea care atinge abia atins, gâdilând pielea, şi cea de-a treia, fermă şi posesivă mângâiere... (articol recuperat 7 martie 2006)

Zilele trecute m-a vizitat la birou un prieten al cărui aftershave sau parfum mirosea vag (suficient ca să-mi descuie o cameră a memoriei olfactive) ca maşinuţele chinezeşti din copilăria mea, mai exact ca partea de jos a maşinuţelor - ţin minte în mod special un autobus roşu închis metalizat - care a sfârşit descompus în piese şi a cărui parte de jos, neagră, semăna a şmirghel şi mirosea a metal.

Vreme de mai bine de o lună, din cauza unui transfer nereuşit şi neinspirat de date între serverele din US unde era găzduit şi epix, atît jurnalul cât şi situl epix au fost pierdute, le-am refăcut abia acum pe baza unor backup-uri din ianuarie. Ca lecţie, "backup" (cel puţin lunar) va fi cuvântul de ordine.
I'm back (and) up!

... ca mine şi ca Radu se întâlnesc, spiritele se încing, markerul alunecă pe tablă şi pantere/pisici/pui iau naştere fără efort

Epix are un nou membru, un prieten drag care de o lună mă ajută să lupt cu neistovita birocraţie. Bun venit şi la cât mai multe clipe plăcute pe baricadele business-ului.

Unde ne ducem zilele, noi, epix-iştii? Într-un minuscul dar cald birou încă netapetat cu lucrări grafice. Vezi imaginea (popup, foto Adrian Stănescu).
View image

Am mai avut de-a lungul timpului tentative de a alerga pentru sănătate în fiecare dimineaţă. Au eşuat lamentabil, de fiecare dată, în valurile calde de bumbac ale patului. Cea de azi ar fi cam a cincea iniţiativă. Îmi urez succes :)!


Notă:(15 octombrie 2006) La o săptămână, se pare că lucrurile decurg bine, am reuşit să alerg în fiecare dimineaţă. Continuăm...

Nu încetez a mă minuna şi entuziasma de norocul care mi-a fost dat în a avea ca profesie designul. Parte pură plăcere, parte profesie, aşadar plăcere plătită, desigur, asezonată din plin cu stress şi muncă până la ore indecente.
Nu demult mi-au trimis aproape simultan un link către o pagină de pixelart (desen executat în pixeli, cu multă răbdare :-) ) Gabi şi Adi. De acolo ajunsesem la un alt site gen pixelart, Pixeldam, iar de acolo, tot prin hyperlink, la Pixelmoon, unde, dacă le trimiteai creatorilor sitului un gif transparent cu o staţie lunară concepută de tine, (evident în stil pixelart), îţi plasau opera pe o Lună virtuală, alături de staţii trimise de alţi creatori din toată lumea. M-am apucat cu plăcere de desenat staţia, ca să descopăr la final, după ce o expediasem, că situl respectiv nu mai primeşte staţii, probabil creatorii lui s-au apucat de produse mai comerciale.

Povestea nu se opreşte aici căci, influenţat de recenta pasiune, am inclus stilul pixelart chiar şi într-un proiect comercial, o invitaţie a Agorei Media pentru lansarea noii reviste Channel Partner. Coperta invitaţiei este de fapt o scenă pixelart în care omuleţi minusculi se adună pe o platformă dominată de un monitor uriaş. Veţi găsi invitaţia în revistele Agora.

Klaus, motanul nostru castrat, a fost surghiunit din vară la Ploieşti. Mircică a făcut 2 ani în septembrie (tocmai cântă în pat). Adri a născut un bobocel numit Adinah. Nu mai lucrez la Flame, lucrez pe cont propriu, cu infinită plăcere, la Epix. Am vândut casa de la Ernei (de fapt, am făcut schimb cu un apartament în oraş). Am început să-mi localizez clar organele interne/externe ca unităţi divizate ale unui întreg, semn cert că mă schimb (ca să nu pronunţ cuvântul îmbătrânesc, prematur şi patetic). Creez pixeli, branduri, broşuri, sit-uri, toate accelerat, bifez proiect după proiect. Devin un tată mai răbdător. Am început să-mi spăl farfuria şi tacâmurile după masă. Prietenii spun că sunt mai irascibil. Într-o duminică am cules ghinde. Şi castane. Apoi flori şi nuci. Am început să mă întreb nu de ce am apărut pe lume, sau cum, ci încotro am de mers şi ce am de făcut. Am devenit capabil să văd lumea din jur schimbându-se. În rău... De o grămadă de chestii dezagreabile am fost ferit de inocenţă pe când eram mic, dau cu nasul de ele acum, când am devenit pervertit. Cele mai multe au masca nevinovăţiei. Subtil, dar nu îndeajuns pentru observatori.

Trăiesc de mai bine de 30 de ani în acest loc care geografic, cultural şi social a fost mereu o intersecţie în care români, maghiari, saşi, evrei, rromi, au trăit mai mult sau mai puţin influenţaţi unii de alţii. Cu mamă maghiară şi tată român, (bunica săsoaică !) am crescut ferit de excesele pe care le constat de multe ori la dragii mei mureşeni. Cu delicateţe, încerc acum să le sugerez conaţionalilor mei români că, nu ştiu încă din ce cauze (dar promit să mă documentez), de foarte multe ori am putut să constat că în ceea ce priveşte spiritul de organizare, apetitul pentru socializare, cultură, dorinţa de educare şi auto-educare, ei sunt parcă mereu cu un pas-doi în urma celorlalţi.
Una din prietenele mele, educatoare, organizează acum, la o grădiniţă din oraş, întâlniri cu mămicile şi bebeluşii lor, cu scopul de a le dezvolta celor mici preocupările ludice, abilităţile creative, aptitudinile sociale, cât şi pentru a discuta împreună problemele de care se lovesc în creşterea copilului. Zic eu, o iniţiativă lăudabilă, întreţinută de profesionişti, aşa cum de multă vreme se practică şi "afară".
La prima întâlnire pentru vorbitorii de limba maghiară, ţinută ieri, au fost prezenţi 15 bebeluşi cu mămicile lor. La cea de limba română, de azi, au fost 3 (!). Al patrulea era Mircică venit cu Mediana, le spusesem eu.
Mămicilor care au lipsit le transmit pe această cale: dragele mele, eu aş spune să încurajăm asemenea iniţiative, nu foarte des întâlnite. Nu mai demult de acum câteva zile o grămadă de mămici populau Cetatea dispuse să-şi chinuie odoarele până hăt în noapte, doar-doar de-or apuca să vadă minunea numită Cleopatra Stratan cu al ei hit "Ghiţă". Deh...

Descoperit deunăzi deliciul degustării degradant-delicate a fructului numit rodie. Început timid, cu ghilotinarea înjumătăţitoare a sferei roşii, privit descumpănit la desenul 2D al secţiunii, apoi un scurt search googlesc din partea lui Alex pentru a afla cum se consumă. Purces cu delicateţe la extragerea micilor bombiţe de gelatină roşie, descoperit cum explodează (crănţăne) fiecare pastilă organică spre încântarea limbii excitate de gusturi noi. Apoi, apoteotic, descoperit cum seminţele acoperite de gelatina roşie extatică sunt de fapt grupate în aglomerări separate de graniţa pieliţelor gălbui-amărui, repornit la atac de data aceasta atacând disruptiv coaja semisferei şi dezvăluind privirilor încântate fagurii roşii, grupaţi, oferiţi gurii în duzine, explodând simultan-aglomerat, vitaminizând zone nebănuite ale centrilor plăcerii.

Întrebare: câte minuni mai ai să-mi oferi, Planetă nebună?

Biroul nostru se află la ultimul etaj al unui bloc în a cărui mansardă, de ceva vreme (cam o lună) uguiesc porumbeii neîncetat. Parcă şi văd porumbelul curtându-şi neobosit porumbiţa, cu coada înfoiată. De câteva zile, acasă, din apartamentul de deasupra noastră se aude gânguritul binecunoscut al unui bebeluş. Semn că vecinii noştri au uguit şi ei acum aproape un an...
Dragostea cu semnele ei e peste tot, trebuie doar să ştii să asculţi.

E opt seara. După foarte mulţi ani de tăcere l-am sunat pe Unchiul Ion, al cărui număr de telefon l-am găsit stupid de repede şi uşor în Pagini albe (am o scuză, pe vremuri nu aveau telefon, sunam la Primărie şi rugam să fie chemat, dar între timp a îmbătrânit şi construiam singur scenarii ca scuză). Bunicul meu după tată, Tase (Năstase) s-a născut în Ungheni-Argeş, nu departe de Costeşti, nu departe de Piteşti. Sunt aşadar, parte argeşean la obârşie. Străbunicii mei argeşeni au avut 3 copii, dintre care 2 fraţi, bunicul Tase şi fratele lui mai mic, Ion. Tase, deşi tradiţia cerea ca fiind el fratele mai mare să rămână la casa părintească şi să aibă grijă de părinţi până la moartea acestora, mezinul urmând să-şi facă un rost în sat sau în lume, ei bine Tase şi-a luat lumea în cap şi a devenit militar de carieră, atras de strălucirea şi prestigiul date de uniformă. Familia nu i-a iertat niciodată bunicului faptul că a plecat, părinţii pentru că rămâneau fără sprijinul băiatului lor mare, fratele lui pentru că îi "furase" rolul şi îl ţintuise lângă vatra părintească.
Dragi prieteni, am avut un bunic extraordinar, care mă lua pe genunchi şi-mi povestea - decojindu-mi cu un cuţitaş perele moi şi gălbui - despre cum a plecat din sat de acasă, cum a devenit el artilerist, cum a ajuns în Ardeal, cum a luptat în Siberia, rana de schijă, retragerea, ruşii, comuniştii, eh, trecuse el prin multe. Nu voi uita niciodată cum mi-a povestit episodul în care, chemat telegrafic acasă de frate că le moare mama şi nu apucă să-l vadă de rămas bun, şi-a luat permisie şi s-a dus la Ungheni. Mama, de bucurie că îi vine fiul, se întremase şi Tase şi-a luat fratele la rost: "Bine mă, mă chemi acasă că ne moare mama şi eu o găsesc sănătoasă?..." Fratele se jura că mama fusese la un pas de moarte. Deşi mama a încercat să-l reţină, pentru a câta oară, acasă, rugându-l să-şi facă un rost acolo, Tase s-a pregătit să se întoarcă la Garnizoană. Scena plecării din sat, pe care bunicul mi-o reda atât de sugestiv, şi care mă impresiona de fiecare dată - făceam ochii mari şi uitam de pară - îi are ca protagonişti pe bunicul, ajuns cu raniţa la capătul satului şi pe fratele său şi sora sa Maria, care din pragul porţii îi făceau semne cu o năframă să-l întoarcă, căci mama murise chiar după plecarea lui. Bunicul a interpretat semnele fraţilor ca semne de bun rămas, şi le-a făcut cu mâna a adio, după care s-a topit în înserare, aflând abia la Garnizoană teribila veste.
Ei bine, Unchiul Ion este băiatul fratelui bunicului (aşadar, văr secund cu tata), şi mi-a fost tare drag să-l întâlnesc în puţinele dăţi în care cele două ramuri ale familiei, adică ale celor doi fraţi, s-au văzut. Unchiul Ion a fost învăţător în comună şi îi era tare dragă buchea. Afinitatea pentru slova scrisă a fost cea care ne-a unit, pe mine şi pe Unchiul meu, două destine absolut separate de viaţă, de soartă, de vârstă, de distanţă geografică. Iubindu-mi Unchiul iubesc partea din mine care, deşi bunicul meu plecat fiind de acolo, n-a încetat să pulseze sufleteşte a câmpie, a vorbă slobodă, a ironie câmpenească, a pâine pe frunză de nuc, a naftalină, a pârâu molcom de şes, a zarzăr, a lan de secară, a ţăran cu mintea limpede şi ageră, încovoiat dar nu supus.
E opt trecute seara. Mi-am sunat Unchiul, pe Unchiul Ion cum îi spuneam eu. Mă leagă de Unchiu' amintirea - oh, atâta de vie - a primei dăţi în care am văzut valiza maro deschis a bunicului dată jos şi umplută milităreşte cu haine, săpun, lame de ras şi acte, pe mine şi pe sora mea treziţi dimineaţa devreme (de fapt, eu nu mai dormeam de mult, de emoţie) pentru a merge la tren, apoi trenul, apoi somnul generând absenteismul munţilor, apoi Câmpia, şi faţa şugubeaţă a Unchiului aşteptându-ne în Haltă, şi mirosul de naftalină al dulapurilor lui tanţi Lenuţa, soţia unchiului, şi laptele de capră, ciudat, gustos, bun... casa străbunicilor în deal, cu pământ pe jos, cu icoana şi cu candela aprinsă, cu grajdul cu fân şi ţărănuşii privind înfipt la orăşenii aceia preţioşi, bicicleta neagră a Unchiului cu care m-am trântit de câteva ori, fasolea culeasă pe câmp sub soarele aprig şi transformată, parcă pentru prima oară, miraculos, în cea mai delicioasă ciorbă mâncată vreodată. Sfârşitul vacanţei ne-a prins rumeniţi, mirosind a câmp, a baltă, a pâine şi ou, cu Moni plângând după Mureş iar cu mine cu sufletul rupt căci ştiam că tocmai gustasem dintr-un colţ de Paradis şi urma să-l părăsesc.
L-am sunat astă seară pe Unchiul, după mulţi, mulţi ani, iar Unchiul a plâns la telefon. Are glaucom dar altfel e sănătos. Suficient, deie Domnul, ca să-mi îmbrăţişez partea de câmpie din suflet, cât voi putea de curând. Suficient ca să-i arăt lui Mircică locul de unde, cândva, un fecior neastâmpărat şi-a luat zborul în lumea mare spre marele necaz al părinţilor, generînd o spiţă de munteni-ardeleni undeva în inima Ardealului...

După multe tatonări, încercări şi ezitări, am dat brânci ideii de a crea un mic magazin online prin care să-mi vând parte din creaţiile zilnice. Astfel s-a născut MagicPen, bazat de fapt pe MT ca platformă, unde veţi găsi lucrări inedite avand caracter de unicat. Asta deoarece oricare lucrare cumpărată de aici, după efectuarea plăţii, va fi înlăturată din magazin iar copyright-ul devine al cumpărătorului.
Go go shopping! (well, mai greu în prima fază, deoacere n-am pus la punct modalitatea de plată. Dar începutul e făcut!)

În bicisnica mea viaţă şi în al meu fir epic, săptămâna 29 octombrie - 3 noiembrie va rămâne definitiv marcată ca fiind "săptămâna neagră". Graţie furnizorului de Internet RDS, de duminică am rămas fără Internet la birou: duminică la ora 10:40, o echipă de samurai în salopete albastre a tăiat un fir care ne aducea substanţa electronică de sus din mansardă. În mod normal acel fir nu trebuia tăiat până când nu se configura ruta alternativă, cea de fibră optică, dar ne-am obişnuit, nu-i aşa, ca în RO (ca de altfel şi în Venezuela, Kirghistan sau Republica Coasta de Fildeş) "meseriaşul" să taie mai întâi firul şi abia apoi să ia act de consecinţe. Consecinţe care în cazul nostru, firmă care se bazează masiv pe Internet ca mijloc de comunicare, s-au concretizat într-o perioadă de 4 zile offline (şi atenţie, încă nu avem Internet, acum folosesc un fir tras de la firma vecină). Nu pot decât să mai suport încă o dată, direct pe pielea mea, consecinţele unor practici monopoliste în economia de piaţă.
Dragă RDS, luat ca entitate generală şi nu ca şi comunitate de indivizi, îţi doresc să fii cumpărat de un rechin mai mare, care să facă re-branding cu tine, să te dilueze într-o fabrică de mezeluri, să-ţi spele creierul cu betamină. Altfel, numai sănătate!

Fiecare venire a iernii are ceva aparte, are sâmburii ei de surpriză, patos şi alean. Zăpada de azi dimineaţă a reuşit să mă surprindă, aşa cum face an de an. Am făcut ochii mari, cam de mărimea celui de greiere proaspăt ieşit din casa-i golaşă, mahmur după cântul de cu seară, când încă era toamnă.

Doamne, Doamne, ştiu că cer numai prostii, deci că sunt un prost, dar nu crezi că s-ar putea rezolva cumva (da, detest şi eu "rezolvatul" acesta balcanic, incubă superficialitate) ca ziua - mă rog, seara - să aibă două ore în plus? Să-mi prind copilul încă treaz când mă reped spre casă, după o zi ca asta, plină de muncă? De nu, dă-mi Doamne minte să nu mai cer prostii!

Cuvântul Sidero- (sider-) are două rădăcini, una fiind greacă, cealaltă latină. În greacă (grecii aceştia mai pragmatici), înseamnă "care este făcut din fier". Ştim noi, siderurgie... În latină (latinii aceştia mai visători), înseamnă "stea". Ştim noi, sideral, siderat...

Şi cum exista atâtea manii şi fobii pe planeta aceasta, de ce n-ar exista şi fascinaţia intensă pentru călătorit... cu trenul, adică siderodromomania (fascinaţia pentru drumul de fier, logic, nu?). Există, zău!

Scriam mai demult că lucrez la o carte de copii cu cinci personaje. Între timp, Mediana s-a pus pe treabă şi a scris 30 de poezii pentru copii iar eu m-am apucat şi - lucrând mai mult nopţile - am ilustrat cartea şi i-am făcut designul. Cu ajutorul generos al unor prieteni am reuşit să ducem cartea în tipar, aşteptăm acum cu nerăbdare să ne sosească exemplarele tipărite. Mulţumiri lui Valentin (Marica), prin fundaţia căruia se editează cartea.

Vineri, 2 martie, ora 18, în emisiunea lui Valentin Marica de la Radio Tîrgu-Mureş, lansăm cartea Cucurigu-Piticot. Toţi prietenii şi copiii lor (în prima categorie intră doar adulţii care au mai rămas măcar în parte copii) sunt bineveniţi!
La bună auzire... !

Fu Goran Bregovic la Tg.Mureş! Printre bodyguarzi şi organizatori (mersi, Sergiu & Călin) m-am strecurat şi eu, designerul afişului Bregovic de la Mureş, la conferinţa de presă. Am râs la glumele omului, simpatic, modest, degajat, star prin însăşi atitudinea de antistar. La final, (premeditasem acţiunea, tipărind la bubble-jet posterul în versiune mică), mi-am luat cordul în dinţi şi l-am abordat spunându-i că i-am desenat afişul local (da, îl remarcase în oraş, ieşit la cafea incognito) şi că aş dori un autograf. I-am văzut faţa luminându-se şi mi-a semnat prompt foaia.

Graţie neobositului Valentin, Cucurigu a avut parte de o a treia prezentare, dupa Radio Tg-Mureş şi Teatrul de Păpuşi "Ariel". De data aceasta, la Biblioteca Copiilor Tg.-Mureş, într-o zi chiar specială, a celor cărora cartea le vorbeşte. Bătea deja ceasul Prefecturii ora 14, când, cu un vraf de cărţi în mână, agitaţi de trafic, am dat buzna eu, Mediana şi Alex în incinta oarecum calmă, animată doar de ochii vioi ai copiilor şi de păpuşile vesele de pe pereţi, stânjeniţi oarecum de întârziere. Am găsit 20-30 de copii - în mare parte de la gimnaziul Mihai Viteazul din Tg-Mureş, majoritatea ţinându-l în mâini pe verzuliul Shrek de la McDonalds-ul de peste drum (huh, acerbă concurenţă între Cucurigu şi ogre). Curioşi, receptivi, după ce a prezentat Valentin cartea - cu care unii erau deja familiarizaţi, au dat apoi drumul la un puhoi de întrebări, care mai de care mai ghiduşe: de ce e pisica din ilustraţia mea roşie (chiar, de ce?), cu ce gând a scris Mediana cartea, de ce au şoarecii blăniţa albă, cum s-a facut cartea, am pictat eu versurile Medianei, câţi ani avem, şi, punct final şi apogeu, un ghiduş i-a mulţumit lui Valentin pentru că le-a oferit ocazia să vadă un poet adevărat. Copii şi sinceritatea lor.

Cucurigu se împuţinează. Mai puteţi să-l cumpăraţi (printre altele, folosind şi adresa cucurigu-piticot.blogspot.com. Sau de la www.chicbebe.ro.

Mai multe poze de Cucurigu-1 iunie la flickr

Incredibil cât de iritabil poţi să devii odată prins de o boală cu tratament ambulatoriu - căci de zaci, devii inert şi insensibil. Mă simt ca Hanibal Lecter dar în loc de masca de piele simt masca de viruşi care mi-au prins colcăind nasul şi mai simt cum curge Mureşul prin nările mele dilatate, brusc înroşite de caniculă, de frecatul cu batiste de hârtie şi de şuvoiul de muci laxaţi. Revenind la iritabilitate, în drumul meu spre ATM, nu pot să nu absorb, dilatat ca o gaură neagră în mişcare, toate defectele de ambient pe lângă care mă scurg: dintr-o casă părăginită fără clanţă la poartă suna vocea lui Freddy, I want to break free (Factor iritant: I want to break free combinat cu poarta ruginită, deplorabil). La poarta unei stomatologii, placa cu orarul scrisă cu font Times New Roman albastru, combinat cu Comic Sans (Factor iritant: mai trebuie?). În faţa stomatologiei, lângă un coş de gunoi, un ambalaj albastru de Hair clipper Philips abandonat (Factor iritant: prea mare cutia, o lăsăm acolo, nu-i aşa?). Firma luminoasă a măcelăriei e un harcea-parcea de cârnaţi, salamuri, vită, porc, faţă de masă şi cer albastru cu nori. (Factor iritant: boah!). Maşina peugeot 206 vişinie (nu-mi place vişiniul pe maşini, în special pe maşinile Peugeot) poartă pe ea listată întreaga gamă de furtunuri hidraulice, pompe, uleiuri, toate scrise cu Arial alb de 24 pt. (Factor iritant: ...). Mă irită apoi pe rând: cârciumăresele portocalii plantate în butucănoasele cuburi de beton, specia violetă de flori plantate în cauciucuri de Dacia reciclate (FI: violetul pe bejul stins al pămîntului uscat pute), sârma ghimpată care înconjoară toate astea, tricoul verde special al angajatului de la Domo ieşit să ia o cafea în pahar de plastic alb de la terasa aglomerată de navetişti (n-am nimic cu săracii), găzarul bătrân în vestă portocalie care aruncă (cică) hâtru, cu voce tare, un "vezi că e ca în cântec, greu la deal cu boii mici" către o adolescentă pe care o trage de mână pe deluşor prietenul ei (l-aş fi scăldat în umori pe "umorist", în locul băiatului). Peste toate, ca o prezenţă atotînvăluitoare, persistentă şi intimă, canicula. Nasul mă arde. La ATM, greşesc PIN-ul (n-am mai folosit de multă vreme cardul). Mă întorc, resemnat, la birou, I want to break free, Times New Roman, florile, sârma, Hair Clipper...

Văd clar cum pe spinarea masivă şi solzoasă a animalului numit societate de consum românească ies muguri neprielnici, accidente genetice, excrescenţe verzui. Să luăm de exemplu Mustangul. Mă refer la tânărul de 30 de ani, clasa medie, jugulara sănătoasă, infiltrat în mediul business, secţia marketing de provincie. Vinde piese auto, sau tablă de acoperiş suedeză, sau detergent la bax. Mustangul nostru, spre deosebire de Bizon(despre acesta, altădată), nu-şi mai bate nevasta pentru a-şi refula frustrările. În schimb, călăreşte în week-end ATV-uri prin pădurile care au mai rămas, muşcând cu furie din solul plin de muşchi verde. Bea oricând şi bere la PET de 2 litri cu amicii, dar şi whisky galez cu şeful. Copilul nu şi-l bate cu palma decât în cazuri absolut speciale. Bate cu vorba, răstită, care doare mai tare. Şi taie din priviri.
Are faţa inexpresivă. E o mască în spatele căreia stau doar pasiuni cotidiene, frugale, lipsite de consistenţă, inteligenţa nu-şi găseşte rimă în cutele obrazului de Mustang. Faţa aceea mai are un atu: cel din spatele ei pare că ar cugeta etern, te studiază lung, face paşi largi pe trepte superioare celui cu care vorbeşte.
Din păcate, Mustangii mari nasc Mustăngei care cunosc şi cu ochii închişi meniul unui Samsung DH..., apreciază periculos de mult caii putere şi nu caii maro, poartă tricouri Made in China cu texte pe care nici nu le cunosc (şi pe care, mai nou, domină cifrele) şi au mai mulţi kilometri făcuţi în coşul de cumpărături de la Selgros decât în cel de copil. Nu vreau să generalizez, dar parcă turme de Mustangi îmi bântuie mai nou creierii tot mai des.

Pe bună dreptate criticat în Mureş, Teatrul Naţional este gazda unor asemenea târguri care n-au nici în clin nici în mânecă cu arta (nu sunt nici din tagma celor care sacralizează instituţiile de acest gen, sunt sătul de politicile prin care locaţii care altfel ar trebui să fie vii şi calde şi în care lucruri ar trebui să se întâmple în fiece secundă, au ajuns mausolee).
Dar nu de asta mă leg acum, ci de supremul spamming practicat de cei care organizează asemenea târguri prin lipirea de xerox-uri ordinare prin tot oraşul. Pentru mine, oribilele fiţuici echivalează cu practica anilor '90, pe când românul descoperea cu nespusă plăcere copiatorul. E aşadar un anacronism care mă deprimă, mă ancorează şi mai tare în aerul tare şi sec al post-revoluţiei, al tranziţiei gri.

Da, îmi place de noul preşedinte al Americii, îmi place cum trei sferturi din planeta informaţională şi informatizată urmăresc cu respect sau cel puţin cu interes ceea ce face (am banuielile mele că şi restul o face pe ascuns). Mi-a plăcut campania lui, logotipul Obama şi iată că Obama dovedeşte că interesul pentru web, arte liberale, blogging, branding şi alte arme de comunicare nu a fost unul conjunctural, de natură oportunistă şi efemeră. Preşedintele tocmai a lansat două logotipuri pentru programele de restructurare/reabilitare a Americii, în persoană, nu prin delegaţi. Ce dovadă mai bună pentru eficienţa creaţiei de identitate? (de văzut şi clipul din pagina respectivă).

Ce amestec ciudat adastă în clipa actuală în cele 5 buzunare pe care le am la dispoziţie: chestia bombată verde e o lanternă cu dinam cumpărată din Bruxelles, carneţelul este un Moleskine (se fabrică manual, hârtie galben pal delicioasă, avea şi Hemingway unul, scuze pentru neruşinata alăturare) cumpărat din Bochum, setul de scris-desenat Faber Castel de la un magazin Idee din Germania, stickul Internet Vodafone, carioci chinezeşti subţiri, chei, bani reali, bani electronici, ruletă de buzunar (Ista, de la Larisa) şi telefoanele.

Update 24 martie 2009: Mihai, nu ştiu de ce comentariile la acest post nu vor să apară, deşi au fost autorizate. Oricum, îţi răspund aici. M-ai întrebat ce rol are ruleta. Ei bine, îmi foloseşte când merg la clienţi şi am de măsurat suprafeţe pe care se va aplica designul meu, asta fiind doar una din utilizări. Alta ar fi când mă aflu prin magazine şi am de cumpărat obiecte pe spaţii specifice, e drept, asta mai rar.

Nu mai ştiu dacă am mai pomenit, dar urmăresc cu placere blogul Sartorialist, jurnal de modă in situ, adică moda surprinsă în exerciţiu, în stradă, nu pe catwalk.

Săracul Michelangelo, dacă ar fi ştiut că într-o bună zi va ajunge marcă de producător de mezeluri... Deşi cred că artistului acum îi este cam indiferent, nu mă pot abţine să mă întreb cum de le-o fi venit ideea de a asocia carnea şi mezelurile cu arta renascentistă, cum de i-au pus bască de bucătar şi tricou marinăresc şi cum de i-a preocupat mai mult talentul de pictor a lui Michelangelo în detrimentul sculpturii.