Sunt în Germania momentan. Stau la monitor iar în faţa mea prin termopan soarele dă semne de revenire după o lungă săptămână tipic North Rhine-Westfalia, cu ploaie neostoită. Germania pe şosele e calmă ca o nuvelă marguerite duras. 50 km/oră cu toţii, tu prins în acest lanţ de maşini de un calm nefiresc pentru un român venit din isterizata noastră patrie. Calmul acesta îmi cade dureros de bine, cu atât mai dureros cu cât ştiu că la întoarcere mă aşteaptă deruta. Deci se poate conduce şi calm, firesc, riguros şi sigur. Fără înjurături (la ieşirea din RO, un ultim incident venit ca o basma fluturată de adio, un BMW mi-a tăiat calea la barieră, depăşind toată coloana de maşini; la claxonul meu de revoltă a frânat sfidător, cu şoferul gesticulând).
În NR-W echipele de muncitori de pe stradă numără cel mult 2-3 lucrători. Din care unul mânuieşte tehnologia, iar celălalt (ceilalţi) lopata. Nici unul de prisos. Semafoare peste tot, nu trecere pe roşu, prioritate implicită. Turcii muncesc (încă) mult în construcţii. Victor, un rus emigrat mai demult din Kazahstan, coordonează lucrul la casa unde se va muta sora mea, dar şi munceşte de dimineaţa până seara, apoi merge să doarmă ca să mai vină noaptea ca să mai muncească. E un blond zdrahon, are 4 copii şi o soţie tăcută şi harnică.
Şosele-alei strălucind de la ploaie, lungi, drepte şi parcă picurate cu ceară - frunzele care se duc la cer şi pământ.
Maro şi gri dominante, pun în valoare picăturile de roşu ale firmelor. Germania e un pendul excentric, puternic, un uriaş al cărui călcâi încă nu l-am descoperit pentru a-l împunge cu săgeţile melancoliei mele. Bătrânei şi bătrînele trec îmbrăcaţi în pastel, culoarea piersicii a balonzaidelor străpunsă de ochii lor albaştri şi de ridurile bronzate. Pe lângă ei se preling maşinile, VW, BMW, iniţiale cromate, picurate de ploaie, drăgostite, nemţii îşi iubesc* maşinile, le răsfaţă, le perie, le perlează cu ploaie, şampon şi poveţe.
La casă, pe şantier, baustelle, am colindat năuc mansarda casei, labirintică, parcursă de bârne, dormit-au colo cu mii de sforăieli batalioane de nemţi scorţoşi, babe rubiconde, surugii de început de secol, casa e de pe la 1910... Vor fi trecut pe lângă casă căşti de kaiser offizier, zburat fi-vor piloţii USA WWII, s-au copt multe pâini şi brotchene sub hornurile ei, multe gemete, istorie cotidiană, generală, grea, apăsată...
Dincolo, la vecini, copii trag tăcuţi mici remorci de lemn cu dovleci rozalii. Castanul din curte a mitraliat toate maşinile de sub el, incusiv golful meu roşu românesc hergestellt in deutschland.
Samuel ne-a adus kebab turcesc. Inclusiv lui Mehmet, care a pus tăcut parchetul şi gresia, care ne-a vorbit de profeţii Coranului şi în ochii căruia de spahiu am văzut flacără atunci când ne-a pomenit de orăşeului lui la sud de ankara. are soţie bulgăroaică.
Lünen, unde se va muta Adrienne, e un mittel-oraş (eu aşa le alint, oraşe mijlocii, cu fraţi mai mari şi surori mai mici), cu râul Lippe plin de peşti graşi care îl taie, cu drogherii (Cătălina, ţi-am luat parfumul de la Hertie, nu de la dm).
Germania este o povestire rescrisă în permanenţă, secundă cu secundă. I-am citit ăst septembrie câteva file volatile.
* - Excepţie un neamţ tânăr, CountZero, în a cărui maşină japoneză am urcat acum 8 ani şi m-a dus în iureş pe autobahn, pe al cărei bord gri-perle am descoperit că praful poate avea nu doar suprafaţă ci şi volum, adică grosime.