Văd clar cum pe spinarea masivă şi solzoasă a animalului numit societate de consum românească ies muguri neprielnici, accidente genetice, excrescenţe verzui. Să luăm de exemplu Mustangul. Mă refer la tânărul de 30 de ani, clasa medie, jugulara sănătoasă, infiltrat în mediul business, secţia marketing de provincie. Vinde piese auto, sau tablă de acoperiş suedeză, sau detergent la bax. Mustangul nostru, spre deosebire de Bizon(despre acesta, altădată), nu-şi mai bate nevasta pentru a-şi refula frustrările. În schimb, călăreşte în week-end ATV-uri prin pădurile care au mai rămas, muşcând cu furie din solul plin de muşchi verde. Bea oricând şi bere la PET de 2 litri cu amicii, dar şi whisky galez cu şeful. Copilul nu şi-l bate cu palma decât în cazuri absolut speciale. Bate cu vorba, răstită, care doare mai tare. Şi taie din priviri.
Are faţa inexpresivă. E o mască în spatele căreia stau doar pasiuni cotidiene, frugale, lipsite de consistenţă, inteligenţa nu-şi găseşte rimă în cutele obrazului de Mustang. Faţa aceea mai are un atu: cel din spatele ei pare că ar cugeta etern, te studiază lung, face paşi largi pe trepte superioare celui cu care vorbeşte.
Din păcate, Mustangii mari nasc Mustăngei care cunosc şi cu ochii închişi meniul unui Samsung DH..., apreciază periculos de mult caii putere şi nu caii maro, poartă tricouri Made in China cu texte pe care nici nu le cunosc (şi pe care, mai nou, domină cifrele) şi au mai mulţi kilometri făcuţi în coşul de cumpărături de la Selgros decât în cel de copil. Nu vreau să generalizez, dar parcă turme de Mustangi îmi bântuie mai nou creierii tot mai des.