E opt seara. După foarte mulţi ani de tăcere l-am sunat pe Unchiul Ion, al cărui număr de telefon l-am găsit stupid de repede şi uşor în Pagini albe (am o scuză, pe vremuri nu aveau telefon, sunam la Primărie şi rugam să fie chemat, dar între timp a îmbătrânit şi construiam singur scenarii ca scuză). Bunicul meu după tată, Tase (Năstase) s-a născut în Ungheni-Argeş, nu departe de Costeşti, nu departe de Piteşti. Sunt aşadar, parte argeşean la obârşie. Străbunicii mei argeşeni au avut 3 copii, dintre care 2 fraţi, bunicul Tase şi fratele lui mai mic, Ion. Tase, deşi tradiţia cerea ca fiind el fratele mai mare să rămână la casa părintească şi să aibă grijă de părinţi până la moartea acestora, mezinul urmând să-şi facă un rost în sat sau în lume, ei bine Tase şi-a luat lumea în cap şi a devenit militar de carieră, atras de strălucirea şi prestigiul date de uniformă. Familia nu i-a iertat niciodată bunicului faptul că a plecat, părinţii pentru că rămâneau fără sprijinul băiatului lor mare, fratele lui pentru că îi "furase" rolul şi îl ţintuise lângă vatra părintească.
Dragi prieteni, am avut un bunic extraordinar, care mă lua pe genunchi şi-mi povestea - decojindu-mi cu un cuţitaş perele moi şi gălbui - despre cum a plecat din sat de acasă, cum a devenit el artilerist, cum a ajuns în Ardeal, cum a luptat în Siberia, rana de schijă, retragerea, ruşii, comuniştii, eh, trecuse el prin multe. Nu voi uita niciodată cum mi-a povestit episodul în care, chemat telegrafic acasă de frate că le moare mama şi nu apucă să-l vadă de rămas bun, şi-a luat permisie şi s-a dus la Ungheni. Mama, de bucurie că îi vine fiul, se întremase şi Tase şi-a luat fratele la rost: "Bine mă, mă chemi acasă că ne moare mama şi eu o găsesc sănătoasă?..." Fratele se jura că mama fusese la un pas de moarte. Deşi mama a încercat să-l reţină, pentru a câta oară, acasă, rugându-l să-şi facă un rost acolo, Tase s-a pregătit să se întoarcă la Garnizoană. Scena plecării din sat, pe care bunicul mi-o reda atât de sugestiv, şi care mă impresiona de fiecare dată - făceam ochii mari şi uitam de pară - îi are ca protagonişti pe bunicul, ajuns cu raniţa la capătul satului şi pe fratele său şi sora sa Maria, care din pragul porţii îi făceau semne cu o năframă să-l întoarcă, căci mama murise chiar după plecarea lui. Bunicul a interpretat semnele fraţilor ca semne de bun rămas, şi le-a făcut cu mâna a adio, după care s-a topit în înserare, aflând abia la Garnizoană teribila veste.
Ei bine, Unchiul Ion este băiatul fratelui bunicului (aşadar, văr secund cu tata), şi mi-a fost tare drag să-l întâlnesc în puţinele dăţi în care cele două ramuri ale familiei, adică ale celor doi fraţi, s-au văzut. Unchiul Ion a fost învăţător în comună şi îi era tare dragă buchea. Afinitatea pentru slova scrisă a fost cea care ne-a unit, pe mine şi pe Unchiul meu, două destine absolut separate de viaţă, de soartă, de vârstă, de distanţă geografică. Iubindu-mi Unchiul iubesc partea din mine care, deşi bunicul meu plecat fiind de acolo, n-a încetat să pulseze sufleteşte a câmpie, a vorbă slobodă, a ironie câmpenească, a pâine pe frunză de nuc, a naftalină, a pârâu molcom de şes, a zarzăr, a lan de secară, a ţăran cu mintea limpede şi ageră, încovoiat dar nu supus.
E opt trecute seara. Mi-am sunat Unchiul, pe Unchiul Ion cum îi spuneam eu. Mă leagă de Unchiu' amintirea - oh, atâta de vie - a primei dăţi în care am văzut valiza maro deschis a bunicului dată jos şi umplută milităreşte cu haine, săpun, lame de ras şi acte, pe mine şi pe sora mea treziţi dimineaţa devreme (de fapt, eu nu mai dormeam de mult, de emoţie) pentru a merge la tren, apoi trenul, apoi somnul generând absenteismul munţilor, apoi Câmpia, şi faţa şugubeaţă a Unchiului aşteptându-ne în Haltă, şi mirosul de naftalină al dulapurilor lui tanţi Lenuţa, soţia unchiului, şi laptele de capră, ciudat, gustos, bun... casa străbunicilor în deal, cu pământ pe jos, cu icoana şi cu candela aprinsă, cu grajdul cu fân şi ţărănuşii privind înfipt la orăşenii aceia preţioşi, bicicleta neagră a Unchiului cu care m-am trântit de câteva ori, fasolea culeasă pe câmp sub soarele aprig şi transformată, parcă pentru prima oară, miraculos, în cea mai delicioasă ciorbă mâncată vreodată. Sfârşitul vacanţei ne-a prins rumeniţi, mirosind a câmp, a baltă, a pâine şi ou, cu Moni plângând după Mureş iar cu mine cu sufletul rupt căci ştiam că tocmai gustasem dintr-un colţ de Paradis şi urma să-l părăsesc.
L-am sunat astă seară pe Unchiul, după mulţi, mulţi ani, iar Unchiul a plâns la telefon. Are glaucom dar altfel e sănătos. Suficient, deie Domnul, ca să-mi îmbrăţişez partea de câmpie din suflet, cât voi putea de curând. Suficient ca să-i arăt lui Mircică locul de unde, cândva, un fecior neastâmpărat şi-a luat zborul în lumea mare spre marele necaz al părinţilor, generînd o spiţă de munteni-ardeleni undeva în inima Ardealului...