Spuneam mai devreme că apucasem, printre proiecte şi navigare, pe lângă dragoste şi ocolind rutina, să cumpănesc şi să tastez câteva texte care acum îmi trezesc valoroase aduceri aminte şi licăriri în ochi.
"Mă uit la ceas. Reflex. Nu am nevoie de asta câtă vreme duminica nu mai e duminică, sâmbata nu mai e sâmbată, ambele se topesc in şirul săptămânilor de lucru la computer. Am pe el ceas, am pe el ora şi data, colţul dreapta jos. Pornesc, tot reflex, calculatorul, urmez rutina clasică, parola sistem de operare, parola icq, deschidere mail. Încep să curgă, în jos, frânturi, previzualizări de mesaje, de spam, de lucruri interesante sau rahat. Februarie noroios mixat cu franturi de mail, cu electronică, palm pilot şi citit Fernandez, un francez publicat de Humanitas care mi-a disecat naţia şi ţara în o sută sau două de pagini puţin cam seci, descumpănitoare şi, zic eu puţin înciudat, abordând totul cu superioritatea descendenţei dintr-o civilizaţie mai amplă. Barocul românesc e de fapt baroc combinat cu kitsch, românii, spre deosebire de ruşi, n-au acceptat influenţa artei vestice decât mult prea târziu, şi-au ales un rigă neamţ pentru a contracara tendinţe orientaliste, demonstrativ, şi-au clădit căile ferate şi infrastructura cu ingineri nemţi, sistemul financiar cu evrei, ce mai, o combinaţie fatală între un Orient latent şi un Occident calchiat. Fernandez aruncă în mai-mult-decât-jurnalul său pelicani danubieni, ţigani frumoşi iar Enescu este placa turnantă care ne plimbă prin tot acest amalgam de mizerii răscolite şi de mahala naţională. Şi totul e considerat o aventură plăcută, acea plăcere pe care probabil o ai răscolind misticul pod al casei, plin de excremente de porumbei şi de pânze mucegăite, de lăzi prăfuite şi cuiburi de viespi.
Navigând adineauri prin zloata născută de aerul cald dând buzna în acest februarie anost, aveam impresia că păşesc printr-o capitală a Europei. Primăvara aerul e cald şi la Viena, iarba e la fel de verde la Bochum, pantofii sună la fel pe asfalt. Ridicând privirea, mă aşteptam să dau de cupolele unui oraş masiv... dau în schimb de gropile şi zăpada maronie de acasă. Dar trec peste asta...
La sfârşitul acesta de săptămână am stat acasă. Am vegetat, cu cartea francezului, uşor bulimic, cu barba crescută, eu oprit parcă din creşterea economică, ea, barba, luând-o înainte, martor al decadenţei, decăderii de două zile (vorba vine, luni, azi, am lăsat-o să crească mai departe, nepăsare imperială). Eu, oprit din fluxul meu, din curgerea mea către înainte spre vest cu mândrie. Acum, regăsind fotoliul de la lucru, fotoliul-de-lucru, tastele diferite de cele de acasă, pocnind mai plăcut şi mai cadenţat, mouse-ul mai ergonomic şi ecranul mai mare, regăsesc plăcerile profesiei.
11:42 - C. a oprit serverul pentru câteva minute. Pentru câteva minute mă simt deconectat ca un copil fără ombilic. Mesajele nu mai merg, mail-urile nu mai vin, browserul e mort. Iar eu încerc o senzaţie de inutilitate, ca şi cum n-aş avea ce face pe hard, local... Început de primăvară..."