Şedinţa

Am participat ieri la o şedinţă cu părinţii. Din start, cuvântul şedinţă îmi repugnă, aşa cum de altfel îmi repugna şi statul în bancă cuminţel, cu cadrul didactic la catedră. Dar asta e, va mai dura până ce şcolile noastre vor avea o sală de întâlniri informale, unde să poţi discuta în condiţii decente! Ca la orice şedinţă cu părinţii, lucrurile au decurs standard, unidirecţional (cadrul didactic invitat, profesoara de matematică, spune ce are de spus, părinţii ascultă) până la momentul în care un părinte s-a plâns de anumite lucruri. Per general, impresia mea a fost că şcoala, prin cadrele didactice, nu încurajează dialogul şi nu accepta păreri contrare.

La faptul că eu personal am deplâns nu atât sistemul aplicat de profesoara cu 31 de ani vechime (fac o paranteză, respectele mele, doamnă profesoară, dar am si eu 15 ani vechime şi nu fac caz de asta :), ba dimpotrivă, consider vechimea un factor defavorizant - pleci mai departe de vârsta celui pe care îl instruieşti), revin, la faptul că am criticat nu atât sistemul cât metodele particulare de genul "pedeapsă prin ascultare", aşa cum îl denumeşte profesoara, mi-am ridicat o clasă întreagă de părinţi temători în cap. Apropo de asta, am criticat de asemenea faptul că asupra întregii clase de părinţi mai planează teama de răzbunarea profesorului, lucru aberant la atâţia ani după ce ne-am lepădat de temeri.

Am criticat faptul că nu se ţine cont de personalitatea elevului, deşi sunt atâtea caractere câţi elevi, atâtea moduri posibile de a trata emoţia câte suflete. De faptul că inteligenţa emoţională e un concept necunoscut în şcoala românească. De faptul că şi un elev îţi poate fi egal în păreri, dacă nu în drepturi, că nu tot ce ştii tu ca profesor şi om e literă de lege şi de faptul că dialogul în clasă e de fapt monolog. Că mai aud că profesoara de matematică interzice eşarfele în clasă, ca nu cumva, pasămite, să freci eşarfa şi asta să te distragă de la lecţie (WTF!).

Am criticat faptul că profesorii îmi spun în şedinţă că atât manualele cât şi programa şcolară sunt depăşite şi că ei predau după cum ştiu din experienţă (nu critic faptul că profesorii spun asta, ci faptul că materialele şi materia sunt caduce). Am criticat lipsa de reacţie a părinţilor şi a sistemului şcolar vizavi de asta, apoi am criticat faptul că o parte din părinţi par să jubileze la ideea că da, "uite dom'le, bine au făcut la bac, e normal să pice atâţia", dar nimeni nu-şi pune problema cum să îmbunătăţească sistemul (suntem, ca naţie, nişte specialişti în masochismul de a ne bucura de propriul necaz!).

Am criticat faptul că profesorii şi învăţătorii nu ştiu să accepte o părere contrară şi că stau şi îşi plâng de milă, se socotesc nişte victime ale sistemului (ciocanul), ale părinţilor (nicovala) şi ale cui vreţi voi.

Mi-a fost dat să aud aberaţii, ca la orice şedinţă: că şcoala românească e emerită, că şcoala americană a ajuns pe locul 95 în lume în clasamente, deci nu e chiar aşa de bună cum se spune, clasica împăunare a românului neaoş care habar nu are ce se petrece în lume şi se crede buricul pământului. Că da, copiii noştri emeriţi iau note proaste în gimnaziu şi pe cale de consecinţă "cei de la ţară" vin la admitere în liceu şi le iau locurile de la Papiu şi Unirea - Poftim?! păi dragi colegi de părinţenie, 95% din noi ne tragem de la coada vacii şi chiar nu văd unde e problema, iată o segregare, încă una, la care chiar nu mă aşteptam!

Pentru toate acestea şi pentru alte câteva mi-am luat porţia de "vai-de-mine-uri", de ochi daţi peste cap, de priviri revoltate. Dragii mei, treziţi-vă!

Şi, la final, un link dedicat doamnei profesoare de matematică. În video, Solomon Marcus, iubit şi nonconformist academician (sic!) român, în dialog cu H.R. Patapievici. Vă rog să aveţi răbdare şi să urmăriţi ce spune Solomon Marcus! Copiii noştri trec prin asta zilnic.