Cei doi s-au săcătorit (nu reușesc nicicum să-l conving că e vorba de căsătorit)
Vrea să intre la toaletă, dar e ocupată. E rugat să aștepte. După câteva secunde lungi, lungi, exclamă disperat: nu mai pot să aștept că mi-a plecat așteptarea!
Zilele trecute am constatat, din nou, stupefiat, cum s-au tăiat teii de pe strada Bolyai. Zona arată acum hidos, şi din nou mă întreb, chiar era imperios necesar? Mereu mă văd nevoit să fac, pentru a câta oară, paralela cu Germania, acolo unde copacii sunt trataţi extraordinar: chiar şi cei mai bătrâni copaci sunt protejaţi, cosmetizaţi, păstraţi, iar rezultatul este o Germanie extraordinar de verde şi de naturală. La noi, repet, natura e în eternă retragere, în permanentă defensivă în faţa intervenţiei agresive a omului. Predomină horticultura de sezon, covoare de pietre concasate şi ansambluri florale încadrate de pavele, un strai vegetal adus la comandă, în funcţie de fişierele CAD ale cine ştie cărui inginer horticol înţepenit.
Încep să înţeleg că oamenii Primăriei Târgu-Mureş chiar sunt deconectaţi de la tot ce înseamnă continuitate în acest oraş. Reprezintă probabil omul noului val, cel care rade şi reface, prost, de la zero, un peisaj urban, neavând nici o imagine mentală anterior formată şi nici o conexiune sufletească cu locurile acestea. Pentru el e mai uşor să taie un copac din rădăcină ca să facă loc unui trotuar cu pavele, decât să păstreze copacul şi să se gândească la soluţii mai blânde.
Ruşine, Primăria Târgu-Mure, ruşine, primar Dorin Florea!
Eu am crescut de mic cu teii aceia iar strada Bolyai este oarecum coloana vertebrală a oraşului, una din puţinele zone rămase intacte, nealterată de hoteluri şi blocuri de beton, şi văd acum că cineva s-a trezit decis să o remodeleze. Acei copaci erau parte a peisajului urban Bolyai. În locul lor, vor apărea probabil copăcei ornamentali şi pavele. Încă o dată, ruşine! La vot, vă voi penaliza.
Sunt un produs al anilor 70'-80', adică un decrețel. Asta înseamnă că în ceea ce privește subteranele comunismului sunt un naiv, un mucos situat prea aproape ca vârstă de perestroika pentru a fi apucat să dau cu nasul de nucleul tare al comunismului. De chestiile murdare. De frenezia patriotardă, de carnetul de partid, de epurare, de racolări de informatori. De cei din urmă vreau să scriu acum, un gând fugar: ies la suprafaţă, an după an, nume din viaţa publică, compromise de colaborarea cu Securitatea. Oameni care au tăcut atâţia ani, cu trecutul maculat ireversibil, cu problemele puse la sertarul intim dar gata oricând să irumpe în agora. Iată că în actuala eră digitală hârtia îşi revendică răzbunătoare porţia de glorie, arătându-ne că încă poate deturna destine. Ar fi uşor şi superficial să-i judecăm pe aceşti oameni printr-o singură lentilă, iar soluţia oprobiului este cea mai la îndemână. Uităm, cel mai adesea, să ne imaginăm pe noi înşine în situaţia de a fi racolaţi, de a fi vulnerabili, uităm să ne punem în context. Aşteptăm verticalitate de la ei, uitând că sistemul a retezat verticalitatea izolându-ne... un om izolat e un om vulnerabil. Uităm să vedem că, de fapt, cei care constituiau sistemul, părţile lui active, pârghiile, rotiţele, trăiesc confortabil în anonimat: securiştii, foştii activişti, îşi conduc azi bine mersi afacerile sau îşi încasează pensiile şi probabil rânjesc pe sub mustaţă de căte ori văd câte un fost informator deconspirat în presă.
Oare când îşi va face şi România curăţenie în debara?