... Acţiunea Dăruim şi de ce la satele din jur.
Pe scurt, câteva motive:
1. Pentru că la început, în 2005, spre deosebire de grădiniţele din oraş, unde s-a strâmbat din nas (nu avem copii săraci, de ce numai ăstora şi nu şi la restul...), în zonele rurale am fost primiţi cu atâta bucurie şi modestie încât am rămas impresionaţi.
2. Pentru că există un zid masiv, opac, între oraş şi sat. În imaginea multora dintre noi, satul e zona aceea idilică dar înapoiată, treapta inferioară din punct de vedere tehnologic, al civilizaţiei, din toate punctele de vedere. Oraşul ne-a acaparat disruptiv, ne-a îmbrăţişat egoist, nu mai lasă loc de comunicare cu satul. Când aţi fost ultima oară la ţară? Şi mai ales, când aţi comunicat realmente cu zona, nu doar cu rudele de gradul întâi de acolo? Mesaj pentru toţi: nu uitaţi, de acolo venim!
3. Pentru că da, acolo este şi multă sărăcie, în termeni absoluţi. Dacă noi, orăşenii, avem copii cu lipsuri şi restricţii, staţi să vedeţi cum e la sat! Cum, dincolo de idilic, există şi lupta pentru pâine, trai zilnic, glodul, lămpaşele, mersul cu vacile şi munca infantilă în detrimentul şcolii.
4. Pentru adulţii de la sate, preoţii, învăţătoarele, educatoarele, cei care zilnic luptă cu prejudecăţile, cu sistemul sărăcit, cu lipsa materialului didactic. Cu frigul şi noroiul. Mai nou şi cu tăierile de salariu...
5. Pentru că, pe undeva, mesajul christic, acela al bucuriei pentru Naşterea Domnului, precum şi acela al aplecării spre cel mai nevoiaş de lângă tine, s-au diluat în Marea Crăciuneală. Avem televizor, Internet, SPA şi Mall, dar în inima noastră s-a căscat un gol. Scuze pentru rima involuntară!
6. Pentru că bucuria dată ni se întoarce însutit.
7. Da, ne-am întrebat de câteva ori dacă pachetele chiar ajung la cine trebuie. Am încercat să ocolim capcanele şi înmânăm chiar copiilor darurile. Suntem acolo şi vedem cine le primeşte. În cele câteva cazuri în care n-am putut supraveghea procesul, cel care le-a primit şi-a luat asupra sa şi răspunderea. Acţionăm prin cunoscuţi, deci ne cunoaştem educatoarele şi învăţătoarele contact. Iar cazurile extreme, n-au decât să-şi ia asupră-le păcatul deturnării.
Pe scurt, câteva motive:
1. Pentru că la început, în 2005, spre deosebire de grădiniţele din oraş, unde s-a strâmbat din nas (nu avem copii săraci, de ce numai ăstora şi nu şi la restul...), în zonele rurale am fost primiţi cu atâta bucurie şi modestie încât am rămas impresionaţi.
2. Pentru că există un zid masiv, opac, între oraş şi sat. În imaginea multora dintre noi, satul e zona aceea idilică dar înapoiată, treapta inferioară din punct de vedere tehnologic, al civilizaţiei, din toate punctele de vedere. Oraşul ne-a acaparat disruptiv, ne-a îmbrăţişat egoist, nu mai lasă loc de comunicare cu satul. Când aţi fost ultima oară la ţară? Şi mai ales, când aţi comunicat realmente cu zona, nu doar cu rudele de gradul întâi de acolo? Mesaj pentru toţi: nu uitaţi, de acolo venim!
3. Pentru că da, acolo este şi multă sărăcie, în termeni absoluţi. Dacă noi, orăşenii, avem copii cu lipsuri şi restricţii, staţi să vedeţi cum e la sat! Cum, dincolo de idilic, există şi lupta pentru pâine, trai zilnic, glodul, lămpaşele, mersul cu vacile şi munca infantilă în detrimentul şcolii.
4. Pentru adulţii de la sate, preoţii, învăţătoarele, educatoarele, cei care zilnic luptă cu prejudecăţile, cu sistemul sărăcit, cu lipsa materialului didactic. Cu frigul şi noroiul. Mai nou şi cu tăierile de salariu...
5. Pentru că, pe undeva, mesajul christic, acela al bucuriei pentru Naşterea Domnului, precum şi acela al aplecării spre cel mai nevoiaş de lângă tine, s-au diluat în Marea Crăciuneală. Avem televizor, Internet, SPA şi Mall, dar în inima noastră s-a căscat un gol. Scuze pentru rima involuntară!
6. Pentru că bucuria dată ni se întoarce însutit.
7. Da, ne-am întrebat de câteva ori dacă pachetele chiar ajung la cine trebuie. Am încercat să ocolim capcanele şi înmânăm chiar copiilor darurile. Suntem acolo şi vedem cine le primeşte. În cele câteva cazuri în care n-am putut supraveghea procesul, cel care le-a primit şi-a luat asupra sa şi răspunderea. Acţionăm prin cunoscuţi, deci ne cunoaştem educatoarele şi învăţătoarele contact. Iar cazurile extreme, n-au decât să-şi ia asupră-le păcatul deturnării.
Leave a comment