Prietenii mi-au reproşat de mai multe ori că nu mai răspund la telefon în ultimul timp. Le sunt aşadar dator, măcar lor, cu câteva explicaţii şi profit de blog pentru a lămuri asta.
Numărul de apeluri primite zilnic a crescut în ultimii ani la o cifră periculoasă care îmi porţiona ziua de lucru în aşa hal încât cu greu mai puteam regăsi ritmul pe care proiectele la care lucrez îl solicitau. Când ai cinci apeluri distribuite pe toată durata zilei să zicem că mai faci faţă. Când însă cel puţin 20 de oameni îţi solicită atenţia câte cinci minute minim (şi jumătăţi de oră maxim) lucrurile iau o întorsătură negativă. Ziua ta de lucru se rupe de fiecare dată, fiecare convorbire te acaparează, unele te pun pe gânduri, şi uite aşa pierzi timp. Adaugă convorbirile şi chat-urile Skype şi răspunsul la e-mailuri şi s-a dus, fără exagerare, aproape jumătate din perioada de lucru. Desigur, de pe Messenger am ieşit de multă vreme.
Evident, prietenii nu au cum să simtă asta. Fiecare are problemele lui şi vrea un punct de intersecţie cu mine. În acest sens, după ce o bună perioadă de vreme ne-a legat, telefonul ne separă de adevăratul dialog, nestresat, dorit de ambele părţi. O soluţie care m-a ajutat la un moment dat a fost să pun telefonul pe mod silenţios şi să consult apelurile ratate o dată la câteva ore. Desigur, soluţie generatoare de frustrări pentru apelanţi.
Oricum, pentru mine, e-mailul rămâne soluţia ideală - nu mă întrerupe, îl consult în ritmul în care proiectele mi-o permit, pot cântări bine ce răspuns se cuvine, etc. Mai mult chiar, se arhivează, se caută uşor în conţinut, rămâne. Stridenţa telefonului, alarma inerentă pe care o simt atunci când sună, îl fac contraproductiv. Iar contraproductivul este unul din puţinele lucruri de care nu vreau să aud în vremurile acestea.
Aş vrea ca prietenii să mă înţeleagă. Fiecare din ei e binevenit în proximitatea mea şi are dreptul la răspuns. Dar munca şi muncitul, în această perioadă evident grea, sunt de o prioritate maximă şi orice subminează asta - fie şi involuntar - trebuie evitat.
Numărul de apeluri primite zilnic a crescut în ultimii ani la o cifră periculoasă care îmi porţiona ziua de lucru în aşa hal încât cu greu mai puteam regăsi ritmul pe care proiectele la care lucrez îl solicitau. Când ai cinci apeluri distribuite pe toată durata zilei să zicem că mai faci faţă. Când însă cel puţin 20 de oameni îţi solicită atenţia câte cinci minute minim (şi jumătăţi de oră maxim) lucrurile iau o întorsătură negativă. Ziua ta de lucru se rupe de fiecare dată, fiecare convorbire te acaparează, unele te pun pe gânduri, şi uite aşa pierzi timp. Adaugă convorbirile şi chat-urile Skype şi răspunsul la e-mailuri şi s-a dus, fără exagerare, aproape jumătate din perioada de lucru. Desigur, de pe Messenger am ieşit de multă vreme.
Evident, prietenii nu au cum să simtă asta. Fiecare are problemele lui şi vrea un punct de intersecţie cu mine. În acest sens, după ce o bună perioadă de vreme ne-a legat, telefonul ne separă de adevăratul dialog, nestresat, dorit de ambele părţi. O soluţie care m-a ajutat la un moment dat a fost să pun telefonul pe mod silenţios şi să consult apelurile ratate o dată la câteva ore. Desigur, soluţie generatoare de frustrări pentru apelanţi.
Oricum, pentru mine, e-mailul rămâne soluţia ideală - nu mă întrerupe, îl consult în ritmul în care proiectele mi-o permit, pot cântări bine ce răspuns se cuvine, etc. Mai mult chiar, se arhivează, se caută uşor în conţinut, rămâne. Stridenţa telefonului, alarma inerentă pe care o simt atunci când sună, îl fac contraproductiv. Iar contraproductivul este unul din puţinele lucruri de care nu vreau să aud în vremurile acestea.
Aş vrea ca prietenii să mă înţeleagă. Fiecare din ei e binevenit în proximitatea mea şi are dreptul la răspuns. Dar munca şi muncitul, în această perioadă evident grea, sunt de o prioritate maximă şi orice subminează asta - fie şi involuntar - trebuie evitat.
Bună Mircea. Voiam să povestim un pic, să văd ce mai faci şi să vorbim despre un proiect. Ai un pic de timp, doar 5 minute? Aşa, voiam să îţi spun bla bla bla ...
Da' man, nu e uşor să fii important :-)