Încep să cred totuşi că proiectul de brand de ţară e născut prematur. Mă conving de asta în fiecare zi, în contactul direct cu România, acolo unde şi turistul străin o face, prin satele nostre, prin oraşe, prin festivaluri...
Să mă explic: am fost sâmbătă la Biertan, la Transilvania Fest, un festival itinerant organizat de TurdaFest, promovând tradiţii (în special) culinare, slow-food, schimburi culturale, etc.
La un moment dat, căldura devenind supărătoare, ne-am retras cu prietenii la un restaurant-pensiune, singurul de altfel, situat chiar în piaţa centrală, Unglerus. Are specific medieval, amenajat cu bun gust (nu comentez tablourile kitsch cu portrete de domniţe şi cavaleri), spaţios. În interior o răcoare plăcută, am găsit cu puţin noroc o masă liberă. Chelnerii roiau cu platourile în mână, în jur frânturi de conversaţie în franceză, italiană. Doar că... după 45 minute de aşteptare, abia a catadicsit cineva din personal să ne aducă meniul. După care încă 30 de minute ca să ne ia comanda. Minutele se scurg al naibii de greu când eşti neglijat! În fine, undeva la aproape 2 ore după ce ne aşezasem am şi îngurgitat... Acum întrebările: este chiar aşa de greu să prevezi că în iulie, în timpul unui festival culinar care va însemna aflux de turişti români şi străini, restaurantul tău, singurul şi ultracentral amplasat, va fi asaltat de aceştia? Este aşa de greu să arunci la început pe masa cu opt persoane câteva porţii de bruschette sau pâine cu unsoare, din partea casei, pentru a-ţi crea un răgaz în care să-i poţi apoi servi ca lumea? Este aşa de greu să pui la intrare un afiş scris de mână în care să previi nou-veniţii că eşti aglomerat şi intervalul de servire se prelungeşte, eventual chiar să-ţi ceri scuze în avans? Este aşa de greu să cauţi, pe cele 3 zile ale festivalului, personal angajat temporar care să ajute la servirea la timp a clienţilor? Din câte s-a confesat chelneriţa, am fost printre puţinii oaspeţi care nu s-au plâns de toate acestea, şi asta, oameni buni, se răsfrânge negativ asupra întregii experienţe din ziua respectivă, asupra comunităţii, asupra festivalului: Biertan? Ah, oui, merde, le restaurant, quelle horreur!
România turistului se construieşte din asemenea experienţe alăturate ca într-un puzzle. România turistului înseamnă WC-ul fără hârtie, aşteptări interminabile la servire, bucşa nenorocită în groapă, chelnerul deprimat. Desigur, din fericire, mai înseamnă şi oameni entuziaşti, case renovate cum trebuie, mâncare bună (dar cât trebuie să sapi ca să dai de ea), peisaje de vis, cetăţi...
Înainte de a ne vopsi gardul, mai avem de lucru în ogradă. De băgat cheia în mentalităţi, de pus ulei la servicii şi o grămadăăăăă de asfaltat.
Să mă explic: am fost sâmbătă la Biertan, la Transilvania Fest, un festival itinerant organizat de TurdaFest, promovând tradiţii (în special) culinare, slow-food, schimburi culturale, etc.
La un moment dat, căldura devenind supărătoare, ne-am retras cu prietenii la un restaurant-pensiune, singurul de altfel, situat chiar în piaţa centrală, Unglerus. Are specific medieval, amenajat cu bun gust (nu comentez tablourile kitsch cu portrete de domniţe şi cavaleri), spaţios. În interior o răcoare plăcută, am găsit cu puţin noroc o masă liberă. Chelnerii roiau cu platourile în mână, în jur frânturi de conversaţie în franceză, italiană. Doar că... după 45 minute de aşteptare, abia a catadicsit cineva din personal să ne aducă meniul. După care încă 30 de minute ca să ne ia comanda. Minutele se scurg al naibii de greu când eşti neglijat! În fine, undeva la aproape 2 ore după ce ne aşezasem am şi îngurgitat... Acum întrebările: este chiar aşa de greu să prevezi că în iulie, în timpul unui festival culinar care va însemna aflux de turişti români şi străini, restaurantul tău, singurul şi ultracentral amplasat, va fi asaltat de aceştia? Este aşa de greu să arunci la început pe masa cu opt persoane câteva porţii de bruschette sau pâine cu unsoare, din partea casei, pentru a-ţi crea un răgaz în care să-i poţi apoi servi ca lumea? Este aşa de greu să pui la intrare un afiş scris de mână în care să previi nou-veniţii că eşti aglomerat şi intervalul de servire se prelungeşte, eventual chiar să-ţi ceri scuze în avans? Este aşa de greu să cauţi, pe cele 3 zile ale festivalului, personal angajat temporar care să ajute la servirea la timp a clienţilor? Din câte s-a confesat chelneriţa, am fost printre puţinii oaspeţi care nu s-au plâns de toate acestea, şi asta, oameni buni, se răsfrânge negativ asupra întregii experienţe din ziua respectivă, asupra comunităţii, asupra festivalului: Biertan? Ah, oui, merde, le restaurant, quelle horreur!
România turistului se construieşte din asemenea experienţe alăturate ca într-un puzzle. România turistului înseamnă WC-ul fără hârtie, aşteptări interminabile la servire, bucşa nenorocită în groapă, chelnerul deprimat. Desigur, din fericire, mai înseamnă şi oameni entuziaşti, case renovate cum trebuie, mâncare bună (dar cât trebuie să sapi ca să dai de ea), peisaje de vis, cetăţi...
Înainte de a ne vopsi gardul, mai avem de lucru în ogradă. De băgat cheia în mentalităţi, de pus ulei la servicii şi o grămadăăăăă de asfaltat.
Leave a comment