Aşa cum menţiona pe blogul său un concetăţean (Cătălin Hegheş, jurnalist), la capitolul calde intră inaugurarea serviciului "I Velo" la Mureş, pentru închiriat biciclete (2 ore pentru o inchiriere e foarte puţin, totuşi!).
Am văzut deja velo-amatori hăt departe, în Tudor, semn că lumea se... mişcă, şi că cererea există. Tot la acest capitol, aflu că strada Libertăţii, reabilitată de curând, are pistă de biciclete, şi astfel ajungem şi la paradoxul - suntem o naţie traversată de atâtea paradoxuri, nu-i aşa - că iată, un oraş atât de anti-velo, anti-ciclism, ajunge printre primele din ţară să aibă serviciu de închiriat biciclete. Eu unul poate aş fi început cu sistemul de piste, dar hai să nu mai fim cârcotaşi.
Vestea negativă este că am primit din nou un duş rece pe stradă, deunăzi, observând brusc feţele atât de posomorâte ale concetăţenilor mei. Totul a început cu un gând venit din senin, aşteptând la semafor, şi anume imboldul de a găsi în jur măcar o singură faţă cu zâmbet (hai, acceptam până şi un surâs, sau ajuns la disperare, un rictus). Nici un zîmbet, surâs, rictus... Toate, dar absolut toate cele câteva zeci de feţe intervievate vizual erau gri, mascau preocupări, afişau necazuri, sau pur şi simplu nu transmiteau nimic, neutre. În marea asta de indiferenţă până şi feţei mele curioase şi doritoare de remedii i-a fost greu să mai afişeze reflexia vreunui gând sprinţar.
Acelaşi ton gri, neutru şi trist mă izbeşte de fiecare dată când păşesc pe uşa terminalului cu plecare spre Romania de la aeroport, după o vizită "afară". Avem cu toţii acolo un nu ştiu ce care ne stă pe faţă şi care ne uneşte în suferinţă, un aer vag şi trist care trădează naţiile care au uitat să mai zâmbească.
PS: a nu se confunda tristeţea de mai sus cu dorul. Dorul românesc e cald, activ şi leagă trăiri actuale cu bucurii aflate la distanţă.
PPS: Îmi dau brusc seama, asta vizazi de terminalul de aeroport, că feţele oamenilor nu au tonuri, căci tonul, oricât de neutru ar fi, umple, iar feţele nu afişează nimic... Vorbim de fapt de o absenţă - chipul omului absent, depopulat de sentimente. Faţa unui om, când e activă, poate fi atât de expresivă încât vezi gândurile fiinţei plutind ca o boare peste ea. Faţa depopulată a unui om e ca o pungă de hârtie pe care vântul a încetat să o mai poarte, să-i umfle cutele.
Am văzut deja velo-amatori hăt departe, în Tudor, semn că lumea se... mişcă, şi că cererea există. Tot la acest capitol, aflu că strada Libertăţii, reabilitată de curând, are pistă de biciclete, şi astfel ajungem şi la paradoxul - suntem o naţie traversată de atâtea paradoxuri, nu-i aşa - că iată, un oraş atât de anti-velo, anti-ciclism, ajunge printre primele din ţară să aibă serviciu de închiriat biciclete. Eu unul poate aş fi început cu sistemul de piste, dar hai să nu mai fim cârcotaşi.
Vestea negativă este că am primit din nou un duş rece pe stradă, deunăzi, observând brusc feţele atât de posomorâte ale concetăţenilor mei. Totul a început cu un gând venit din senin, aşteptând la semafor, şi anume imboldul de a găsi în jur măcar o singură faţă cu zâmbet (hai, acceptam până şi un surâs, sau ajuns la disperare, un rictus). Nici un zîmbet, surâs, rictus... Toate, dar absolut toate cele câteva zeci de feţe intervievate vizual erau gri, mascau preocupări, afişau necazuri, sau pur şi simplu nu transmiteau nimic, neutre. În marea asta de indiferenţă până şi feţei mele curioase şi doritoare de remedii i-a fost greu să mai afişeze reflexia vreunui gând sprinţar.
Acelaşi ton gri, neutru şi trist mă izbeşte de fiecare dată când păşesc pe uşa terminalului cu plecare spre Romania de la aeroport, după o vizită "afară". Avem cu toţii acolo un nu ştiu ce care ne stă pe faţă şi care ne uneşte în suferinţă, un aer vag şi trist care trădează naţiile care au uitat să mai zâmbească.
PS: a nu se confunda tristeţea de mai sus cu dorul. Dorul românesc e cald, activ şi leagă trăiri actuale cu bucurii aflate la distanţă.
PPS: Îmi dau brusc seama, asta vizazi de terminalul de aeroport, că feţele oamenilor nu au tonuri, căci tonul, oricât de neutru ar fi, umple, iar feţele nu afişează nimic... Vorbim de fapt de o absenţă - chipul omului absent, depopulat de sentimente. Faţa unui om, când e activă, poate fi atât de expresivă încât vezi gândurile fiinţei plutind ca o boare peste ea. Faţa depopulată a unui om e ca o pungă de hârtie pe care vântul a încetat să o mai poarte, să-i umfle cutele.
Mircea, dragă, mi se pare ca eşti nedrept de crud cu bieţii oameni.
Mi se pare, şi îmi permit sa comentez astfel dat fiind faptul că acesta este un "loc" public, ca ai o nemulţumire care nu vine neaparat din exterior. Oamenii nu sunt gri, atat vreme cât ei trăiesc nu sunt gri, iar problemele pe feţele oamenilor pot fi extrem de "mimice", ele pot dezvalui adâncimi pe care bucuria nu le poate descoperi, pot avea inflexiuni atat de colorate pe care zâmbetele nu le pot atinge.
Omul, si sa vorbim acum de români, sunt creaţi altfel, şi suntem altfel pe drept cuvânt, dar acest altfel nu e un lucru rău.
Recunosc, se poate ca eu sa sper şi sa cred asa de mult intr-un bine realist, tangibil încât vaicărelile tale sa ma irite efectiv.
Ne plângem de noi, de oamenii din jurul nostru, de lipsa zâmbetelor,
Larisa! Feţele concetăţenilor noştri, orice ai spune, or exprima ele multe, dar nu adâncimi (profunzime). Cel puţin nu acum. Cum explici, de altfel, sclipirea aceea vioaie din ochii bunicilor de la ţară. Pe faţa cea simplă şi cinstită a ţăranilor - şi mereu curioasă şi vioaie - am văzut mereu acel ceva care îmi lipseşte pe faţa orăşeanului care pare ştearsă de sentimente.