Polizei

L-am văzut  ieri, în faţa unei şcoli. Era însoţit de un jandarm mai tânăr, aflat probabil pe rol de ogar bun de fugă, căci El nu părea să fie în stare. Jacheta albastră (un albastru urât, închis) descheiată la toţi nasturii, era împinsă la o parte de cămaşa gri-albastră umflată ca un balon de o burtică respectabilă. Chipiul dat pe spate lăsa să i se vada fruntea şi buclele lucind negre. În mâna dreaptă o ţigare pusă şmechereşte între degetul mijlociu şi inelar, din care sugea vârtos din când în când, între două vorbe cu partenerul de patrulă. Stăteau şi păzeau intrarea pe care copiii curgeau resemnaţi ca un şir de furnici cu seminţe mari în spate - n-am prea văzut nicăieri şcoli vegheate de poliţie la poartă, dar deh, paza bună trece primejdia rea.

Este imaginea din stradă a poliţistului român. Desigur, nu a tuturor, dar mie, cred că nu întâmplător, îmi părea un summum a ceea ce reprezintă poliţistul român acum - un amestec soios-colocvial de lasă-mă-să-te-las, de ţi-au-furat-o-pentru-că-n-ai-păzit-o, de n-avem bani, de aparat care scârţâie pe ici pe colo prin punctele esenţiale. De aparat, în general, cu carcasa tocită şi măruntaile ruginite. Asta deşi am putea fi săraci, dar demni, cel puţin în atitudine. Am putea fi săraci dar amabili. Poliţist adjectiv, deşi atinge alt registru, cel al conştiinţei, spune o parte din asta.