February 2010 Archives

În maşină, la câteva zile după ce am ascultat de mai multe ori "I got a feeling" - Black Eyed Peas, Mircică îmi spune:
- Tata, pui te rog piesa aia cu: Ai conopidă, nu ai (tonight's gonna be a good night, in original)?

No comment

Câteva lucruri pe care le încerc, chestii de bun simţ, zic eu. Par mizilicuri, dar anunţă transformări mai ample, de conştiinţă civică.

Urcând în casa scărilor la bloc, nu mai apăs automat pe întrerupătorul de lumină dacă văd că scările primesc destulă lumină de afară. Până nu demult, daca era chiar şi foarte puţin întuneric, aprindeam lumina şi se consuma stupid şi degeaba energie.

Facând curăţenie în maşină găsesc un ambalaj de gumă de mestecat de la Mircică. Din reflex, o iau şi îi fac vânt afară. Mi-au trebuit câteva secunde să îmi dau seama că nu e frumos. Am ieşit, am pus-o în buzunar cu promisiunea să o arunc la un coş de gunoi. De altfel, la o zi după, termin de mestecat o gumă şi, obicei prost, ştiu, o arunc din gură cu boltă şi cu bombeul pantofului îi trag un şut măreţ. Nici nu apucă să cadă că mă ruşinez şi mă reped să o culeg şi o împachetez în... ambalajul folosit din buzunar, al lui Mircică, recuperat deunăzi. Acum ambele vor sfârşi la coş...

De la ultimul plin de rezervor, de acum câteva zile, mi-am propus să abandonez stilul nevrotic şi consumator de benzină în şofat. Aşadar, de câteva zile circul normal, civilizat, şi culmea, calculatorul de bord arată un cosum super-decent pentru oraş. Başca lipsa de nervi şi sudălmi. Aici trebuie să arunc în joc şi nişte justificări: se circulă la noi extraordinar de urât. Mi-e şi mai evident de când m-am calmat. Dacă te uiţi în jur peisajul auto e oribil: faruri aprinse în spatele tău, depăşiri nevrotice, claxoane, înjurături, priviri urâte care spun tot, degete, ameninţări... Contrastul e fantastic!

Lipsa unui dialog civilizat în societate e groaznică. Deunăzi, opresc într-o parcare şi aştept ca cineva de la mine din maşină să coboare. Din faţă, o maşină claxonează în draci şi nu ştiu de ce, are loc suficient să treacă pe lângă mine, nu-l blochez. După ce pasagerul meu coboară, maşina din faţă trage lângă mine, geamul lui coboară, îmi cobor şi eu geamul... un individ cu spume la gură ţipă nevrozat: stinge mă farurile că mă orbeşti, când te opreşti stingi luminile, nu le laşi aprinse şi dă-i, şi urlă, şi spume, apoi demaraj în trombă, nevrotic... Rămân pe gânduri, Mircică pare şocat în spate, e o clipă din acelea care te lasă paf, iar eu nu ştiu cum să-i explic că societatea noastră suferă de nervi şi cum să o abordezi.


 
 


 


 

Fără prea multe comentarii, un ceas în formă de spirală, cu o bilă pe post de arătător. Ingenios!

 

De pe blogul lui Ioan T.Morar aflu că se pregăteşte o lege cu tema Liniştea publică. Asta legat de muzica dată la maximum şi după ora 22, manele din maşină în aer liber, etc.

Anul trecut, aflat în trecere pe la Bicaz, ocolind lacul acela mare de acumulare Izvorul Muntelui - zona e superbă, doar drumul e groaznic - înainte de a ajunge pe DN 15 la baraj am coborât chiar pe malul lacului, indicatorul arăta o micro-staţiune încropită acolo. Într-adevăr, jos, aproape de lac, într-o pădurice, se ridicaseră căsuţe de lemn, un fel de camping, apoi drumul se deschidea pe promontoriu, unde erau ancorate câteva vase tip platformă-restaurant.
A fost pentru prima oară când am avut un contact direct, acut şi neplăcut, cu muzica - de orice gen ar fi, dar de data asta s-a nimerit să fie chiar manele - eliberată necontrolat în natură. În urmă cu trei ani, pe malul lacului Colibiţa, Andrei ştie, campaţi cu cortul fiind, am auzit toată noaptea muzică venind de pe celălalt mal. Norocul era că petrecăreţii erau departe... Anul trecut în schimb, contactul a fost mult mai dur: coborând pe drumeagul care şerpuia prin pădurice am nimerit peste trei familii cazate la căsuţe, ieşite la grătar la botul maşinii. Reţin foarte bine tunsoarea de tipul ceafă rasă-smoc la vârf a celui care părea să fie capelmaistrul petrecerii ad-hoc, bustul evident gol, transpirat şi gâtul împodobit cu ditamai lănţoiul de aur. Nu lipseau din jur femeile în trening şi adidaşi, părul coc, copii isterizaţi, micii sfârâind, PET-ul la 2 litri de bere Bucegi şi personajul principal, Muzica. Ieşea din Loganul cu portiera deschisă, o manea văicărită şi aflată în antiteză absolută cu pădurea, cu calmul din jur. A fost, comparativ, ca o trecere pe E60 prin duhoarea de nesuportat de la iazul cu melasă decantată de la Luduş. Din nefericire, la Luduş aveam ca opţiune blocarea climatizării maşinii vreme de un minut, până ieşeam din zona contaminată olfactiv. La Bicaz, norul notelor muzicale a fost invadator, inevitabil şi insuportabil.

Ei bine, în acest sens văd necesară o lege a liniştii publice!

Sigur nu v-aţi pus decât foarte rar problema (sunt şanse ca niciodată de fapt) dacă fundalul multor filme este sau nu real. Şi nu mă refer aici la filme de genul Terminator sau Avatar, unde e clar că echipele de efecte speciale au avut din plin de lucru ci, tocmai aici e paradoxul, la filme mult mai cuminţi, unde totuşi, ca exemplu, ar costa de zece ori mai mult să deplasezi echipa de filmare şi actorii în faţa Capitoliului pentru o scenă, în loc să foloseşti deja clasicul ecran verde şi să aduci Capitoliul pe peliculă.

Vizionare plăcută!

Aşa cum scrie la finalul acestui video, să te păzeşti de probleme ia o secundă, să suporţi consecinţele poate dura o viaţă. Accident de autocar pe o autostradă din Taiwan, filmat de camerele de securitate ale vehiculului (accidentul e surprins de trei camere, faţă şi laterale stânga dreapta). Uimitor cât de repede se petrec lucrurile, şi cât de placid e ochiul camerei - evident automatizat.

Un tânăr moscovit (are 17 ani) a conceput o platformă online, uimitor de simplă, Chatroulette, numele spune totul. Dacă ai o cameră web (situl se poate folosi şi fără camera web, deşi trişezi uşor) accesezi Chatroulette, a cărui interfaţă constă în doua ferestre video (a Ta şi a Celuilalt) şi un câmp de chat tip text, plus butoanele Play, Next şi Stop. Pe scurt, apeşi Play şi aplicaţia te "aruncă"  face-to-face cu un alt utilizator, selectat aleator (din cei 25 - 30 000 de utilizatori conectaţi de obicei), utilizator care în cazul ideal are camera pornită şi se holbează la tine curios la rându-i. Depinde de tine sau de celălalt dacă vreunul apasă butonul Next (de fapt un simplu Refresh) şi trece în altă conexiune cu alt interlocutor neaşteptat, sau daca se apasă Stop şi conversaţi în mod video + text.
Conexiunile sunt absolut neaşteptate, dai de studente coreene, cupluri dezbrăcate, paznici canadieni, agenţi de poliţie americani, barmani turci sau hip-hoperi argentinieni. Şocul, psihic vorbind, aşa cum pomenea un jurnalist american, este să vezi scurt cum cel de "dincolo" se întinde să apese Next în momentul în care ţi-a văzut faţa, dacă ai camera pornită. Examen ucigător pentru încrederea de sine.

Next :)     

Tot din seria Infografii.

Din Economy-point.org, pentru novici, definiţia PPS:
The purchasing power standard (KKS) is a fictitious unit independent of the national currency, which switches distortions off due to differences in the price level. They are determined on the basis purchasing power parities (KKP), which from one mix representative goods and services of a country are computed. KKS become in 100 express. If the value is larger than 100, then the country has GROS DOMESTIC PRODUCT per head over that European Union average (and in reverse).

Aeroportul, am văzut-o cam peste tot pe unde am zburat în Europa, e mai mult decât o simplă facilitate prin care tranzitează pasageri sau mărfuri spre şi dinspre alte puncte globale. Un aeroport e un organ pulsând de vitalitate, un plămân care prin respiraţie sănătoasă însufleţeşte zona pe care o deserveşte, o sanguinizează, fluidizează procese prin decoagulare, produce infuzie de organisme străine aici şi exală organisme băştinaşe dincolo. Catalizează minunat osmoza între locaţii depărtate, rapid, punctual şi fără putinţă de oprire. În general, acolo unde un aeroport funcţionează în parametri optimi, regiunea înfloreşte economic, cu viceversa valabilă (mă rog, după cum vom vedea, am dubii).

În acest context, precum şi în calitate de contribuabil plătitor de taxe, mă interesează enorm, subliniez, enorm, cine stă în spatele acestui "noi" din fraza care urmează (preluare dintr-un articol cotidianul Zi-de-Zi, 15 feb 2010). Citez:

Dupa un start extrem de promitator, care a triplat practic numarul pasagerilor în 2006 fata de 2005, Wizz-Air a decis sa se retraga si sa-si mute operatiunile la Cluj. Decizia lor a fost surprinzatoare în acel moment, venind la scurta vreme dupa ce maghiarii au promis noi destinatii, cum ar fi Roma, sau Barcelona. De ce s-au mutat la Cluj? "Au plecat pentru ca noi nu eram pregatiti sa le oferim ceea ce doreau. E vorba în principal de acea taxa de suport comercial pe care o pretind operatorii aerieni pe care noi nu am fost dispusi atunci sa o platim. Clujenii au înteles mai repede si i-au poftit la ei pe cei de la Wizz-Air, îndeplinindu-le toate conditiile", explica Stefan Runcan, directorul Aeroportului "Transilvania". 

Citat încheiat. Bănuiesc lesne că nu e vorba de directorul Runcan, nu cred că avea nici căderea, nici fondurile, nici competenţa de a închega un asemenea refuz. Ca şi context, să fim bine înteleşi, acest refuz venea într-o perioadă de înflorire economică zonală, atât în sectorul privat cât şi în cel administrativ (evident, sunt strâns legate), aşadar mă refer pur şi simplu la contextul general economic, nu cel politic.

În fine, dacă startul a fost ratat, vreau totuşi acum să văd că lucrurile se mişcă. Subliniez, vreau! Vreau pentru că m-am săturat să pun capul în pământ! Acolo sus, se aude??

Ce citesc - lecturi pe hârtie

Presă:
regulat Dilema veche - devorat
neregulat: Money (Express), Business Magazin , Forbes - parcurg articolele legate de tehnologie, antreprenoriat, Internet
foarte rar: Monocle - layout superb, o lecţie de grafică, conţinut excelent, preţ prohibitiv

Carte:
Degete mici - Filip Florian
Harmonia Caelestis - Péter Eszterházi
Arhipelagul Gulag - Soljeniţîn

Extra:
Toate etichetele de şampoane, croissante, tichete de parcare (inclusiv regulamentul pe verso), revista Kaufland (secţiunea articole grădină)
Şapte seri şi Zile şi Nopţi - lax
Anunţurile A4 la scările de bloc, excepţie cele cu numere de telefon detaşabile, nu vreau nimic
Micile note pe parbrizul maşinii
Procese-verbale (mă chinuie scrisul de poliţist, dar mă fascinează frazeologia)
Chitanţele de la grădiniţă
Adevărul de seară local, gratuit, ultima pagină, natura umană în plein-air, noul star de provincie

În ceea ce mă priveşte, ştiu foarte bine când mă voi declara finalmente fericit profesional, cu menţiunea că ştiu foarte bine încă de pe acum că fericirea, fie ea şi profesională, e o stare glisantă, durabilă, o succesiune - e călătoria în sine şi nu destinaţia.
Aşadar fericit voi fi atunci când becul roşu care se aprinde de fiecare dată când las la o parte creionul comercial şi îl iau pe cel creativ, fară finalitate mercantilă, când acel bec se va defecta, se va arde, va înceta să funcţioneze. Momentan, în parte din cauza crizei, în parte din cauza obişnuinţei, de câte ori încerc să mă decuplez de la proiectele ardente care susţin economic Epix şi încerc să mă dedic proiectelor de suflet, se aprinde un bec roşu intermitent care îmi aduce aminte că firma are nevoie de capital, are facturi de achitat, are clienţi care aşteaptă... iar asta mă face profund nefericit - profesional vorbind.

Oricum, vă voi anunţa când am intrat în etapa fericirii. Staţi pe aproape...  

RUMANIA

Am venit de la Cluj pe autostrada Transilvania, bucla Gilău - Turda - doar atâta avem. Dincolo de plăcerea de a goni pe autostradă, senzaţia e ciudată, foarte ciudată, şi vă explic şi de ce: să rulezi pe un A1 în Ungaria, Austria, Germania sau Croaţia a devenit în ultimii ani o senzaţie familiară, asociată ideii de călătorie în străinătate. Mental, asfaltul impecabil şi larg al căii de rulare se îmbuca inevitabil cu peisajul ţării de acolo: pusta ungară, dealurile înverzite dinaintea Vienei, eolienele, smârcurile protejate germane. De aceea, să goneşti în propria ţară şi pe margine să se deruleze peisajul rural autohton e straniu. Să depăşeşti pe autostradă Dacii Papuc supraîncărcate cu baloţi textili (cunoaşteţi foarte bine imaginea) este ireal.

Îmi lipseşte tare mult grădina! Nu mai vine odată primăvara, cu iarba, cu mugurii, cu florile (narcisele, crocuşii, zambilele, ghioceii şi lalelele) pe care le-am plantat la grădină! Mi-a cam ajuns iarna, vreau să văd verde, vreau sa ating pământul, să ma culc în iarbă, să mă mângâie soarele! Să port tricou, să transpir, să sap, să car, să construiesc, să mă caţăr, să tund, să plantez, să ud! Să stau legănat în hamac, să aud păsările şi insectele. Sunt deconectat de la natură, strat după strat de grăsime şi textile şi ziduri şi geamuri ne despart acum! Din fericire, suntem la final de iarnă, şi chiar dacă privind acum pe geam văd doar gri şi alb şi e frig, ştiu că mai e doar un pas până la regăsire.