În drum spre Ungheni-Argeş, acum o lună, am oprit în Costeşti, o urbe (hm...) care m-a făcut să fiu fericit că sunt doar trecător...
E cald în Bărăgan... la megafoanele alb-gri se aude o melodie tânguitoare. E vineri iar centrul e declarat mort de moarte cinică, o moarte albă, seacă şi strălucitoare. Primăria, beton şleampăt şi termopane pocnind albastre, iradiază căldura. Nişte garofiţe portocalii animă cu stoicism indiferenţa din jur. Caut un bancomat, îi butonez perifericele unsuroase şi mă preling pe lângă ziduri spre maşină. Un pensionar zace pe o bancă... o fetişcană stă în penumbra pieselor auto din magazinul îngrilat. Vineri, în mijloc de câmpie, viaţa e o scurgere seacă; am gonit cu disperare spre nord...
E cald în Bărăgan... la megafoanele alb-gri se aude o melodie tânguitoare. E vineri iar centrul e declarat mort de moarte cinică, o moarte albă, seacă şi strălucitoare. Primăria, beton şleampăt şi termopane pocnind albastre, iradiază căldura. Nişte garofiţe portocalii animă cu stoicism indiferenţa din jur. Caut un bancomat, îi butonez perifericele unsuroase şi mă preling pe lângă ziduri spre maşină. Un pensionar zace pe o bancă... o fetişcană stă în penumbra pieselor auto din magazinul îngrilat. Vineri, în mijloc de câmpie, viaţa e o scurgere seacă; am gonit cu disperare spre nord...
Leave a comment