August 2009 Archives

Uneori, privind un proiect dus la capăt şi rezultatul lui concret, ceva similar cu titlul acelui film - De battre mon coeur s'est arrete - mi se întâmplă şi mă face să dau din aripi ca un fluture bezmetic spre cerul viu. Proiecte frumoase, care stabilesc threshold-ul în materie de eficienţă combinată cu poezie, căci asta ar trebui să fie DESIGNUL, eficacitate tăioasă combinată cu poezie.

 

Încheiat ieri o tură scurtă de munte-lac-pădure. Stabilit tabăra punct de plecare-revenire la cabana unor prieteni pe Valea Mermezeului, la Stânceni-Ciobotani, înainte de Topliţa. Vizitat în trei zile Topliţa (la bazinul de apă termală, tocmai schimbată, optimă) apoi urcat a doua zi spre Broşteni, via Borsec (de la coada lacului de acumulare Bicaz, adica Izvorul Muntelui luat drumul spre Vatra Dornei, apoi întors la coada lacului şi ocolit acesta pînă la Bicaz Port şi Bicaz, de unde mers spre Gheorgheni via Cheile Bicazului - Lacul Roşu, intrat seara în Gheorgheni şi întors la Topliţa prin Lăzarea - Ditrău). Peisaje mirifice, drumul pe alocuri foarte prost însă proaspăt turnat de la Lăzarea la Topliţa, ceea ce e bine. La Bicaz Port se înfiripă un punct de interes turistic dar locul e poluat de manele cu grătare la căsuţe, pe restaurantul plutitor preţurile la mâncare au luat-o razna. Ca o concluzie destul de amară, zona Bicaz e superbă dar subdezvoltată turistic, parcările de pe şosea sunt sufocate de deşeuri şi mirosuri pestilenţiale - Doamne, ne batem joc crunt de propria ţară! Am văzut imagini incredibile cu Loganuri maşini oprite în parcare şi printre deşeuri (PET-uri, pungi, saci cu gunoaie) familii întregi prăjeau mici la grătar, cu pătura întinsă lângă gunoaie. Cred FERM în necesitatea alcătuirii de patrule ale mediului care să ardă crunt poporul, până ce acesta se va civiliza, cum altfel decât forţat - este ceea ce s-a întâmplat de altfel şi cu popoarele vestice, care nu s-au născut conştiente de importanţa nealterării mediului ci s-au străduit - inclusiv punitiv - să devină mai atente la acest lucru.

Mi-e silă de tarabele de lemn improvizate în Cheile Bicazului şi la Lacul Roşu, ca pretutindeni de altfel în Romania. La Lacul Roşu o industrie a kitschului şi a comerţului s-a dezvoltat ca o ciupercă hidoasă pe spatele acelui loc. Este izbitor contrastul între măreţia lacului - liniştit, întins şi sălbatic, şi ceea ce se întîmplă pe malul lui. De vină sunt, cine altfel, autorităţile, care închid ochii la asemenea grozăvie. În contrast, semn că se poate, îmi aduc aminte de Lacul Sfânta Ana, unde regulile stricte de campare şi vizitare, inclusiv taxa de vizitare, au mai filtrat de impurităţi acest fluviu mâlos de turişti atenţi la propriile pohte mai degrabă decât la natură şi ce poate oferi ea. Ţara mea, eşti pe o cale greşită, trebuie să pui accentul pe educare înainte de a produce sloganuri de genul Land of choice!

Pe scurt, ce-mi doresc:

Mediul - Visez la o ţară unde natura se va păstra - la maxim posibil - nealterată în contact cu turismul. Turismul, prin definiţie, interacţionează negativ cu mediul, afectează peisajul, şi trebuie menţinut într-o matcă oarecum paralelă cu natura care să poată să-şi ducă neafectată ciclurile mai departe.
Cazarea - Visez la o ţară în care structura de cazare şi alimentaţie să fie gazda competitivităţii şi a diversităţii. Hotelurile, pensiunile şi spaţile de cazare să existe nonintruziv în peisaj, cu discreţia care să dea prilej naturii să se desfăşoare şi să fie observată, să învăluie în loc să fie învelită şi prinsă în chingi. Toată structura de turism să fie transparentă informaţional, să ştii unde şi cum te cazezi de când ai plecat de acasă. Promovarea să fie făcută cinstit şi cu inteligenţă şi să inspire.
Căile de comunicaţie - Visez la o ţară în care şoselele sunt impecabile, te poartă lin, nu îţi hurducă creierii la paroxism. Indicatoarele: clare, concise şi bine amplasate.
Oamenii - cred în pregătirea temeinică a oamenilor care au de-a face cu tursimul: de la rangeri, hunteri, protecţia mediului, silvicultori, salvamontişti, salvamari, ghizi, şoferi, recepţioneri, bucătărese, cameriste şi portari. Vocaţia trebuie completată cu educaţie şi continuată cu pasiune. Dacă nu, drumul spre vapoare e deschis şi vorbim mai încolo!
Setul de reguli: Scrise şi nescrise. Nu ştiu de ce, dar văd la fel de necesar ca încă din timpul şcolii să existe ore legate de modul adecvat şi civilizat de a face turism şi a proteja mediul. Educaţia de acasă, dacă există, să fi continuată sau suplinită de şcoală. Având în vedere că natura este un bun atât de valoros pentru ţara aceasta nu văd de ce n-am avea materie şi religie specială pentru ea şi protejarea ei.

  

   
  

 

Pentru cei care nu au descoperit încă, Gmail are o nouă facilitate, la click pe "To:" la compunerea unui e-mail, se afisează într-un pop-up lista de contacte. Pentru cei care folosesc doar câteva adrese frecvent, funcţia autocomplete din câmpul de destinatar rămâne desigur mai utilă.

   

Un sloven a inventat ceva similar Segway-ului, şi pare tare cool, Electric Cycle sau pe scurt Enicycle, un monociclu electric. Vom mai auzi de el: Enicycle. Un clip despre el aici

Fac pariu că nu ştiţi ce este acest obiect şi la ce foloseşte. Pentru cei curioşi, link aici

 

O nouă animaţie stop-motion (filmată cadru cu cadru, 25 cadre pe secundă, apoi cadrele lipite, cu păpuşi mişcate manual, lumini, decoruri, muncă sisifică), marca Wes Anderson, deci ciudăţel şi fain. De notat lumina, caldă, uşor sepia, care e şi ea un personaj al filmului, aşa cum se spune. Costume retro, voci de actori de clasa, Bill Murray, Meryl Streep, Clooney, etc.

Trailer pe situl filmului: Fantastic Mr. Fox, produs de 20thCentury... Fox :)

Şi din culise mai jos:

Via iancul aflu că IKEA a decis (de fapt, procesul e în plină tranziţie deja) să treacă de la IKEA Sans, celebra sa familie de fonturi clare, moderne şi simple (IKEA Sans e un derivat al arhicunoscutului Futura) la Verdana, da, Verdana! Iancul se întreabă de ce a decis retailerul suedez să arunce la coş acest font cu care eram atât de obişnuiţi şi care emana simplitate şi design de la prima vedere. Singura lui supoziţie se referea la marketing, săracul departament de marketing este ţinta cea mai uşoară în aceste cazuri - de multe ori pe bună dreptate - aşadar marketingul ar fi decis asta vizavi de recesiune!

În opinia mea, nu acesta este motivul. Motivul este destul de simplu, e vorba de tranziţia spre online. Se şi vede asta, Verdana fiind fontul care apare pe situl din UK. Asistăm astfel la o decizie strategică, aceea de a accede şi pe piaţa online, enormă, desigur. Fontul, oricât de insignifiant ar părea, este în acest sens regimentul de avangardă care deschide drumul spre consecvenţă în apariţiile din toate mediile. IKEA avea de ales între Arial şi Verdana, cele două fonturi care domină webdesignul. Desigur, Verdana e mai apropiat de IKEA Sans, recte Futura, aşa că decizia a fost firească.

Evident, plâng şi eu după IKEA Sans. Cred că mai am pe undeva o bucată galbenă de poster indicator de magazin german cu fontul drag pe ea, era căzută printre rafturi, ruptă, şi n-am rezistat imboldului de a o captura.  

Interesant şi jucăuş mod de a prezenta ce mai ai prin casă: Objects in my house



via swissmiss 

Internetul înseamnă în primul rînd hiper - linkare. Adicătălea, dai de o reţetă a bunicii undeva în pod, mergi la piaţă să cumperi ingrediente, dai de un văr de-al doilea care îţi spune de un restaurant excelent aflat la doi paşi, mergi la restaurant unde întâlneşti un vechi coleg care tocmai şi-a rupt piciorul, afli de centrul de kinetoterapie pe care îl frecventează şi care e condus de un unchi, fiu al acelei bunici de la început.
Sorina Bota scrie un editorial în Punctul, în care printre altele pomeneşte despre un articol din Dilema Veche despre Saschiz, sat vechi de saşi. Prin acel articol, dau de "Poveşti Saschizene", un site creat de comunitatea locală - cu sprijinul Global Libraries, fundaţie a soţilor Clinton - în care se sedimentează frumos mărturii, poveşti, povestiri - absolut încântătoare - ale saschizenilor despre trecutul localităţii. Vizitaţi şi citiţi, merită!

Ca să nu uit: Tanti Lenuţa, sora Unchiului, se trage din Humele, de lângă Ungheni, dintr-o familie cu 11 copii. Mai avea 6 surori şi restul fraţi. Tatăl ei a cumpărat în 1928 un minibus Chevrolet cu care a început să facă naveta pentru ţărani între Costeşti şi Piteşti. Maşina a fost cumpărată prin credit, iar pentru ea a girat cu pâmânt un cumnat preot din Vâlcea, după ce un altul refuzase să gireze. Undeva există poza acelui Chevrolet. Mergea cu 30-40 km/oră. Pleca dimineaţa cu o cursă şi se întorcea seara de la Piteşti. Copiii îşi îndeplineau cât mai repede îndatoririle de dupa-amiază ca să fie lăsaţi să meargă înaintea busului în satul vecin şi să vină cu el. În Humele, se desprinde luminoasă în amintirile Lenuţei figura învăţătorului Constantin, care şi-a adus din Năsăud soţie (de notat curajul ei, venetică în acest sat) şi a cărui casă era plină de cărţi.
Doi fraţi şi o soră au ajuns în Deva. Altă soră a fost nevastă de preot în Vâlcea. Alţi doi în Bucureşti, altă soră în Ploieşti, altul în Piteşti.

Comuniştii i-au confiscat tatălui Chevrolet-ul. Înainte de a pleca în armată, a cumpărat în tovărăşie cu un popă o maşină mai mică, al cărei habitaclu era aşa încăpător încât îi montaseră o banchetă suplimentară, cu spatele la sensul de mers, opusă banchetei din spate. Pe hârtia (contractul) de tovărăşie era specificat clar că maşina va sta parcată în curtea tatălui Lenuţei, nu a popii, ceea ce a fost de folos când, acesta, reîntors din armată, a găsit curtea goală şi maşina la preot. Până la urmă, tatăl şi-a vândut jumătatea de maşină, dreptul de folosire a ei, altui om, căruia până la urmă preotul a fost nevoit să-i vândă jumătatea cealaltă.

Pentru tineri şi nu doar: Comuniştii au fost cei care, instauraţi de ruşi, au început colectivizarea satului românesc. Ce însemna asta: în primul rând, decapitarea (şi de asta pomeneşte şi Soljeniţîn în al său "Arhipeleag Gulag") satului prin eliminarea celor destoinici şi harnici, care acumulaseră prin muncă pământ şi avere. Aceştia au fost declaraţi chiaburi, deţinători ilegali de avere strânsă pe spinarea poporului. Procedura era simplă, la poartă apăreau cei înscrişi în Partidul Comunist, şi puneau mâna pe bunurile omului, de la atelaje de boi la combine, tractoare sau maşini de treierat, orice putea fi dus - mai târziu, cu aceste maşini s-au înfiinţat SMT-urile (Statiuni de Masini si Tractoare), mai târziu SMA (Statiuni de Masini Agricole) care funcţionau pe lângă CAP-uri. Cei care deplâng acum desfiinţarea CAP-urilor şi fărâmiţarea agriculturii prin parcele independente ar fi trebuit să fie de faţă în acele momente când lenea satului, ajuns activist de partid, intra în curtea ta şi îţi lua boii şi ce mai aveai. Interesant că aceste evacuări se făceau seara sau dimineaţa devreme (din nou, Soljeniţîn pomeneşte şi el acest fapt), când nu băteau la ochi şi nu puteau aprinde revolte în comunitate. Divide et impera aplicat perfect.    

Am fost zilele trecute la Argeş, de unde se trage bunicul meu dinspre tată. În scurta şedere, majoritatea discuţiilor s-au dus pe recoltă, pe parcela de lângă Salcia lui Pană, acolo unde unchiul Costică se va duce cu Burdujoi să vadă dacă cei de la societatea Semina au folosit au ba pământul, dincoace de calea fierată . M-am simţit spectator pasiv în poiana lui Iocan, Moromete glăsuia în faţa mea acum ca şi în urmă cu decenii bune. Costică e leit Moromete, parcă îl vedeam pe Preda cocoţat în brazii din faţa casei, ciulind urechea la cum ţăranul român dezleagă ironic mersul vieţii.
Totuşi, mi-am dat seama din nou cum Bărăganul a ars necruţător aceste vieţi prin imensitatea şi arşiţa lui şi cum Ar(dealul) nostru delurit şi împădurit a clocit la umbra lui alt spirit, mai verde şi mai molcom. Am văzut diferenţa telurică a sufletelor noastre şi mi-am gonit la final Golful cu disperare spre munţi, nerăbdător să dau de Transilvania, de Silvaea mea dragă.

La dus am trecut prin Sibiu, care îşi coace temeinic renumele de oraş frumos. Sibiu este categoric pe calea cea bună şi văd acolo, fără tăgadă, atenţia saxonă la detalii şi rigoarea combinate cu spiritul de comerciant nativ al românului, rezultatul fiind fericit. Am trecut apoi spre Vâlcea prin Defileul Oltului, o zonă cu o frumuseţe aparte, demnă de o vacanţă care să îl exploreze în detaliu. Poze - puţine - pe Flickr

© foto Edinburgh International Festival 2009 Flickr photostream - Mihaela Marin

E în plină desfăşurare Festivalul de Teatru de la Edinburgh. Cronici pozitive vin de peste tot cu referire la teatrul românesc, în special pentru Faustul lui Purcărete. Articol relevant în The Guardian
Se pare că totuşi cultura, arta, alături de sport, sunt cele care ne dau posibilitatea să fim mândri de ţara noastră. Nu e o ironie că tocmai aceste domenii funcţionează la limita subzistenţei la noi?

Problema cea mai mare a acestei naţii este că realmente nu-şi dă seama că trebuie să muncească din greu pentru a avansa pe măsură. Vreme de 20 de ani am tot dat din colţ în colţ: ne-au trebuit cinci ani după Schimbarea la Faţă ca să ne dezmeticim, alţi zece în care am tânjit după Europa ca după Sfântul Graal apoi ne-am mai păcălit câţiva ani cum că am fi capitalişti, criza actuală e pretextul ideal pentru a mai fenta un cincinal. Nu ştiu, zău, când va sosi momentul în care, puşi în faţa oglinzii, să ne tragem câteva palme serioase, să ne suflecăm mânecile şi să ne apucăm vânjos de treabă. Teamă mi-e că, necrozaţi la fund de atâta zăcut la pat, ne-om întoarce doar pe burtă, apoi pe şoldul drept, pe cel stâng, pentru ca la final să aşteptăm resemnaţi şi ridicoli ambulanţa, naţie în faliment în faţa provocărilor lumii.        

Mersi celui care zgâriindu-mi uşor maşina în parcare, a şters-o fără urmă! Nu există sentiment mai plăcut decât să îţi laşi maşina integră şi să o găseşti seara zgâriată, cu urma plasticului negru de pe maşina celuilalt. Nu poţi decât să fluieri a pagubă, evident. Oricum, se adaugă nenumăratelor pietricele care au fost aruncate pe maşină şi care au lăsat autografe de neşters.
 

V-aţi întrebat vreodată cum arată cabina de pilotaj a unui avion? O excelentă panoramă 360 a cockpitului unui Airbus 380 găsiţi aici
Cred că e nevoie de Java instalat pe sistem ca să vedeţi imaginea.

De altfel, fotograful, Gilles Vidal, mai are si alte imagini panoramice interesante. De la panoreportaje (cum le denumeşte) de la festivalul Sziget la vizite ale Papei, interioare de avioane. Urmăriţi rubrica Portfolio.

Nu ştiu de ce, dar fiecare întoarcere din civilizaţie în România mă deprimă tot mai tare. Poate am obosit, poate văd tot mai clar diferenţele dintre ceea ce suntem şi ce am putea fi. Poate că este Vestul decadent, dar Vestul susţine individul şi aspiraţiile sale, pe când la noi tragem cu toţii în zece părţi iar tătucul, Statul, îşi vede de ale sale, numai de odrasle nu. Nu vreau protecţionism, vreau normalitate, vreau să trăiesc simplu şi să mă bucur de călătorie, nu de destinaţie, mai ales că destinaţia e senectutea.
Creez design într-o ţară căreia numai de design nu-i arde, mai ales acum. Clienţii noştri români, majoritatea, au dat bir cu fugiţii de la primele semne ale crizei, nu-i blamez dar nici n-am de gând să stau cu mâinile în sân, aşteptând ca ei să dea semne de bunăvoinţă. Lucrez pentru francezi, irlandezi, englezi, şi suntem mai fericiţi aşa.
Oare de ce în Cracovia m-am ferit de grupul de români cu care ne-am intersectat? Poate din cauza ochelarilor fiţoşi, ţoalelor de firmă şi a frazelor de doi bani? Vorbeau de shopping, în plină Cracovie istorică.
Designul frumos întâlnit afară mă doare. Lipsa de îndrăzneală autohtonă, lipsa de interes, autosuficienţa şi lipsa de profesionalism de acasă mă deprimă pe zi ce trece. Acolo, fonturile, afişele, indicatoarele, panourile, broşurile, pliantele, toate indică prezenţa unui designer în spate, toate conduc îndrăzneţ spre informaţie aranjată jucăuş dar inteligent. La noi, în spatele afişului stau antreprenorii sau politicienii cu zero formare vizuală, mărimea fontului indică orgolii, culorile în anumite combinaţii trebuie evitate, şi exemplele sunt multe...    
Copilul meu va avea de ales între mioritica Românie şi Vestul care îşi vede programatic de calea pe care a apucat-o. România behăie ca o oaie bezmetică rătăcită de turmă.
Cei care-mi spun că trebuie să ne înhămăm şi să ne ducem crucea, că totul depinde doar de noi, nu văd că cei care au îndrăzneala de a ieşi din tipar sunt repede domoliţi... de probleme, de lipsa de interes şi coeziune, de lipsa unui public şi a unui anturaj.
Una peste alta, nimic nu sună bine pe aici. Poate doar Natura, chinuită de om, să te mai facă să uiţi de necazurile autohtone.

Pentru un turist, imaginea fiecărei naţii vizitate se suprapune unui portret-clişeu creat după experienţele anterioare, informaţii din mass-media, literatură, etc. Polonia, cel puţin cea sileziană, din sud-vest, a refuzat cu încăpăţânare să îmi ofere detalii prin care portretul înmagazinat să se juxtapună informaţiei proaspete, de la faţa locului. M-am mulţumit aşadar să preiau imaginile, mirosurile şi clişeele pe care mi le-au servit oraşele, nu oamenii care le locuiesc.
Ungaria ne-a preluat, ne-a amuşinat şi, ghicind graba cu care ne îndreptam spre Polonia, ne-a predat Slovaciei fără prea multe formalităţi. Care Slovacie, traversată în diagonală, a fost chinuitor de lungă şi asemănătoare cu România. Republica Slovenska, desprinsă de locomotiva cehească, pare o garnitură de marfar trasă pe linia moartă: o enclavă de pace rurală, uşor incoloră-inodoră. Cariere de piatră sapă nemilos din coasta roşcovană a munţilor. Ţara trecută pe diagonala SE-NV pare pustiită iar sălbăticia ei, neaccidentată şi nespectaculoasă, te face să goneşti cu nelinişte spre Polonia pentru că acel ceva care nu se întâmplă şi acel loc care nu apare dau senzaţia neîntâmplării şi a nimicului în care te-ai putea topi pe veci. În acest sens, Polonia ne-a întîmpinat măcar cu feţele ascuţite ale blondelor ei femei şi cu tractoarele masivilor ţărani polonezi. Cu statuile colorate şi împodobite ale Fecioarei catolice. Cu cimitirele cu piatră neagră şi pline de flori artificiale. Polonia este o Germanie estică, bine împădurită, cu o reţea bine întocmită de drumuri care sunt mai peste tot în reparaţie, de unde ambuteiaje peste ambuteiaje. Este ţara unde GPS-ul lui Adi, care anul trecut în Germania şi Olanda a funcţionat impecabil, a dat chix, dirijând Golful meu peste drumuri forestiere din Cracovia în Katowice, astfel că la câteva zeci de minute de concertul U2 noi ne aflam în mijlocul câmpului, undeva între două sate, neştiind dacă acel drum de pământ offroad avea să ne mai scoată undeva.


 
foto: Aretha Soare

Polonia, totuşi, are şi contraste, precum cel dintre Katowice şi Cracovia. Primul, fost oraş industrial, parcurs de compresorul socialist, n-a vrut să ne ofere decât o patiserie - croissantul cu varză călită, o nebunie - şi Muzeul Sileziei, cu o mini-expoziţie de gravură Dürer, Rembrandt şi Piranesi. Principalul centru comercial din Katowice expune roşii, castraveţi şi prune în faţa intrării şi are un megafon prin care o poloneză inexpresivă debitează texte de reclamă într-o poloneză fără sex-appeal. Oraşul ne-a taxat şi suprataxat parcarea, în care prima oră costa 1,5 zloţi, a doua 1,80 şi timpul depăşit 2 zloţi, totul de parcă ar fi vrut să ne alunge. A reuşit, peste două ore şi alte peripeţii cu GPS-ul eram la Krakow (Cracovia). Care s-a dovedit mult mai primitoare şi mai spectaculoasă. De la superbele catedrale care adăpostesc morminte de regi ai Poloniei, la casa cardinalului Karol Wojtya, viitor papă Ioan Paul al II-lea, la cafenelele sexy, la Muzeul Czartoryski, unde după multe peregrinări prin galeriile de istorie, am dat de "Doamna cu hermina" a lui Da Vinci, superbă lucrare care a trecut prin multe până să ajungă la acel onorabil loc... Geniul lui Leonardo te izbeşte fără doar şi poate: pielea străvezie a femeii lasă să se ghicească, atenţie, doar să se ghicească, vene delicate, obrazul preia în partea de jos din lumina reflectată de blana herminei, lumină care se topeşte în umbra pomeţilor. Hermina, cu anatomia impecabil trasată graţie cunoştinţelor acumulate de pictor, are o blană albă care absoarbe o parte din lumină iar o parte o reflectă. Racursiul impecabil îl întâlnisem adineauri şi la calul din gravura lui Dürer de la Slaski Museum din Katowice, aşadar un maestru mă pregătise pentru celălalt. Una peste alta, am ieşit iradiind în piaţetele de granit ale Cracoviei. Clădiri albite de vreme aruncă o lumină ireală, reflectarea soarelui, asupra celor de peste drum, în contrast fantastic cu calcane înnegrite de vreme.

Next: concertul U2