PR

Adi, aflat într-o fulgurantă vizită (tipică pentru el), aruncă machiavelica insinuare cum că reîncepând să scriu pe blog, aş face-o din motive de PR (personal probabil). Un prin argument contra ar fi că PR-ul adevărat anihilează îndoielile, cele care sper că transpar pe acest blog. Un PR adevărat cosmetizează, nu de alta, dar omul cu necazurile sale capilare, cu îndoielile şi părerile sale nu mereu în ton cu publicul nu generează o poză prea bună. Al doilea argument ar fi că un PR bun are nevoie de public generos. Până şi faptul că îi răspund cu acest post lui Adi, cel unic şi indivizibil, şi nu unei mase semnificative, e dovada unui PR prost, a unui dialog cu două maluri, eu şi el, care exclude publicul larg, receptiv la probleme mai ample, nu la unele orgolii juvenes dum sumus (cât -mai- suntem tineri).
De fapt, ştiu că Adi stârneşte. Insuficient sieşi, persiflând tiparele, el provoacă sperând ca treimea de spaţiu interior gol pe care umflarea specifică tinereţii i-a creat-o să se umple cu reacţia (reacţiile) altora.
Adi e tufa de coacăz negru pe care trebuie să o tunzi toamna sau primăvara pentru ca anumite tuplini, lujeri aparent atrăgători, să nu-i diminueze din energia de rod. Nu ştiu cine va lua foarfeca... De fapt, nici nu ştiu dacă cineva are căderea să o facă, sau dacă e chiar necesar. Parcă parcă aş prefera o tufă burzuluită, cu fructele mici şi sălbatice, un Adi stufos şi rebel, atingând senectutea undeva în colţul livezii, la umbră. Cu tulpina lemnoasă, rupând lama...