Această însemnare s-a declanşat după acumularea unui preaplin de stări, fapte şi observaţii cătrănite. Aflu azi cu regret că mai pleacă un fost coleg de şcoală, Luci, cu tot cu familie în Canada. Se adaugă celor doi prieteni, Dan şi Vlad, plecaţi deja acolo, sorei lui, Gabi, plecată, lui Mariana şi lui Eta, plecate în Spania, lui Liviu, plecat în Germania.
În drum spre grădiniţă, mă depăşeşte obraznic şi neregulamentar un BMW cu o coţofană cu ochelari Gucci pe nas, cu număr de Slovenia. Proasto, după cum te porţi la volan, meriţi toate huiduielile mele!
Degeaba! Trebuie să înţelegem că nu ne vom schimba prea curând. Trebuie să înţelegem că farmecul haosului şi al încropelii, cel pe care susţinem mereu că îl caută occidentalul obosit de rânduiala europeană, reprezintă un rictus ieftin care ascunde carii ireversibile. Nu mă înşeală ciupercăraia de mall-uri răsărite pe la noi, nici pavelele şi ghivecele cu arbori ornamentali, nici europubelele, nici sediile de bănci sclipitoare, nici fântânile arteziene, nici sibiul cultural, nici jucăriile ben10.
Minţile noastre zac prinse de fileul ordinar al trecutului, dar ne mai şi condimentăm noul trai cu gesturi mutante, ritualuri născute cu malformaţii neoromâneşti: ne înjurăm în trafic, demarăm demonstrativ, batem cu bâta, scuipăm pe covor, dăm din coate şi la gioale, pocim limba română, căpşunim, toate astea în pantaloni kenvelo şi adidaşi office.
Vreau să văd ritualuri de civilitate complexe, în mai mult de doi paşi, cap-coadă, vreau consecvenţă. Cer prea mult? Vreau clădiri frumoase care să absoarbă şi să verse afară grupuri de fiinţe armonioase. Vreau factori perturbanţi, dar care să mă perturbe cu jam sessions şi happenings-uri urbane. Vreau iniţiative frumoase, ceva ca un grup de zmeie ample plutind deasupra agorei şi oferind civilizaţie wireless. Vreau generozitate dezinteresată. Aştept ca din ceruri, factori anonimi să coboare ca nişte tehno-sifilde să-i lumineze românului mintea şi să-i spună că merge prin şanţ, nu pe şosea, nu pe cărare.
Vreau mult mai puţină vorbă şi mai multă muncă. Dacă tot e să mă sacrific pentru o lume mai bună oferită copilului meu, măcar să o fac muncind mai bine şi mai mult. Dar să fiu lăsat să o fac.
Nu apreciez colocvialismul funcţionăresc. Glumele de ghişeu mă enervează şi mă mir de mine cât de puţin receptiv la hazul de hazna am devenit. "Haida mă, ce p.. mea..." Nope, nu ma interesează organul tău genital, nici nevasta, nici home cinema-ul tău.
Gropile care îmi pocesc dedesubtul maşinii şi străzile închise pentru lucru n-au nici un farmec. Trec şi înghit în sec, cu gândul la Regensburg, pe unde am trecut ast' toamnă ca printr-un oraş de poveste. Puzderia de PET-uri de pe malul Mureşului la Răstoliţa e al dracului de agasantă. Balastierele nu-mi plac, aş clădi capitalismul neaoş cu altceva, cu turtă dulce, dar am înţeles că nu se poate. În general, sunt aproape insuportabil de decepţionat de moleculele din jur, rearanjate de om într-un hal pe care nici natura nu-l acceptă. Dar n-am ce face, că am deja rădăcini bine înfipte.
Realizez că nu pot schimba lumea din jurul meu decât pe o rază de 2-3 suflete. Destul de deprimant, nu-i aşa? Noroc cu designul, care mă ajută să comunic frumos, şi cu copilul, care mă duce în lumea lui albastră.
