Adesea mi se întâmplă ca mergând pe stradă să culeg instantanee cu gesturile, feţele, trupul şi posturile trecătorilor şi, fulgurant şi imposibil de reprimat, să le transpun cu ochii minţii într-o pictură atât de clară, de încărcată de detalii (ochii, poziţia bărbiei, zona întunecată din spate, burta uşor comprimată, gestul larg al unei mâini, culoarea roşcată a gulerului, aburul gurii...). Pictez fotografic sau fotografiez pictural, cert e că e un amestec de frustrare şi plăcere, o satisfacţie a capturii care sper să mă ţină hăt, până la ultima clipă.
Aş vrea să învăţ să apreciez aşa de mult clipele efemere de fericire încât după ce au ars (şi ard al naibii de repede) să nu mă încerce nici urmă de regret, nici un ecou, nici o tristeţe...
