Căutând într-un dicţionar muzical imaginea unui instrument nu agresiv, nu strident, ci capabil să scoată sunete care să-mi atingă zone mai retrase ale sufletului, toate acestea de fapt ca să-mi descriu mai bine pe cineva, am dat - inserat între filele galbene ale dicţionarului - de un alt instrument, de tortură, alb şi pătat de lacrimi. Era ca şi cum aş fi dat de un violoncel care mi-a cântat şi apoi brusc mi-a străpuns sufletul cu arcuşul. Noroc că, în loc de lacrimi, pe corzile arcuşului s-au prelins frunze moarte. La naiba, e toamnă şi nu (mi-)e bine!
