Nu mă întrebaţi de ce l-am numit odată, într-un avânt flagelant, Cobra. Alexandru n-are nimic din graţia înfiorătoare a cobrei, e de fapt un prieten cu care mă întâlnesc rar, iar atunci când se întâmplă mă simt grozav de bine pentru că e unul din puţinii oameni calmi, netulburaţi, care pare să descindă în viaţa mea dintr-un alt secol, cu străzi paşnice şi integrame, cu voci aproape şoptite şi gânduri împărtăşite fără a fi concretizate în rostire. Alex parca mi-ar cunoaşte cheia, pe care totuşi o ţine delicat într-un buzunar al sufletului său alb.
