September 2005 Archives

În vizită la sora cea mare, Napoca, de la fratele cel mic, Mureş.

Acum trei săptămâni, în drum spre Ploieşti cu maşina, undeva după Rupea, s-a decis ca iminentul accident de maşină să nu aibă loc. Cineva a spus: acum nu, nu e vremea de accidente, de chestii periculoase şi urâte! Aşa se face că îngerii păzitori s-au reîntors emoţionaţi la treburile lor cereşti şi noi ne-am continuat drumul nevătămaţi. Şoferi din toată lumea, folosiţi-vă ochii şi oglinda retrovizoare, creierul şi semnalizarea, asiguraţi-vă înainte de a depăşi, sau, mai bine, nu depăşiţi chiar oricând şi oricum - iar asta mi se aplică şi mie!

Din ciclul "Mica şi meschina publicitate"
• "Vând armăsar în vârstă de 2,5 ani, roşu, sau schimb cu o vacă..." (se mai poate citi: "vând Opel Cabriolet, 2,5 ani, roşu sau schimb cu Renault Kangoo", sau "renunţ la viteză şi buiestru, doresc lapte şi bretele pentru burta aferentă").
• "Vând purcei vietnamez (sic!) de 6 săptămâni, mâncător de iarbă" (se mai poate citi: "partid ecologist, transferă membru de partid cu cotizaţia plătită la zi, partidele carnivore să se abţină")
• "Canişă Flagellum Dei, vinde pui Schneider Pitic, negru cu argintiu, din părinţi excepţionali." (se mai poate citi: "Trupă de heavy-metal, arţăgoasă rău, vinde negative pentru playback, piesele conţin track separat pentru ţambal sau nai")

Important pentru mine - poate acum mai mult decat oricand: nu e vremea de povestit, e încă vremea de agonisit.
E vremea de citit, văzut, analizat, transformat, macerat, şi abia la urmă povestit.
E vremea de făcut, produs, concretizat şi abia la urmă odihnit.
A nu-ţi povesti viaţa ca să trăieşti (ca să dovedeşti că trăieşti?) ci a-ţi trăi viaţa pentru a o povesti (da, vezi cartea lui Garcia Marquez!).
A inspira şi abia la urmă a expira. Încerc să respir inversat - expirând şi apoi inspirând aer - observ cât de obositor şi bolnăvicios devine procesul.
Cei mai mulţi dintre noi n-au ce povesti...

Plăcută experienţă, călătoria! Legând două puncte în spaţiu/timp cu un fir invizibil care tensionat pe urmă de trecerea timpului, va vibra de fiecare dată a aduceri aminte aşa cum sârma îşi scutură promoroaca. Puţine filme sunt la fel de interesante ca filmul ferestrei de tren. Drumuri galbene, şerpuite, oi aruncate pe dealuri, ape noroioase, orizonturi şi oameni... şi tu, aparent netransformat, dar acumulând vegetativ instantanee care te îmbogăţesc.

Acum un an, la ora asta (19:40), lustruiam cu tălpile holul Maternităţii de la Spitalul Nou Tg.Mureş, aşteptând înfrigurat să mi se aducă vestea. După câteva zeci de minute (20:10) îmi era adus ca să-l văd, Mircea, gângurind fragil în braţele asistentei. Trec anii atât de repede... La mulţi ani, puiule!

Pentru ceea ce sunt şi cum simt îi datorez enorm bunicului meu, Năstase, sau Tase cum îi spuneam cei apropiaţi. Am crescut cu poveştile lui de pe front, cu perele lui dulci, cu dimineţile de iarnă când în zori, încă pe întuneric şi pe jumătate adormit, auzeam lopata lui hârşâind înfundat când împingea zăpada. Printre rândurile lui de roşii din grădină îmi mutam eu diviziile de soldaţi de plastic, la rădăcina tufei de tuia am îngropat într-o capsulă atemporală (cutie de conservă lucioasă şi striată) mesajul meu spre omenirea din viitor, el mi-a făcut masaj - în care credea cu sfinţenie - până la adolescenţă, bunicul m-a dus la şcoală în primii ani, mi-a liniat caietele la fiecare început de an. Mi-e tare dor de tine, Tase!

Fall is here. Grey mornings with white flowers sparkling in obscurity, water pipes throwing their rust, hot coffee and a little teddy unlayered by my son's saliva.

Asfalt versus PC Căscând atent ochii pe unde trec şi pe ce calc, am dat deunăzi peste desenele unor copile - mi-a atras atenţia o lebădă care, zic eu, merita o translatare pe PC. Uneori, copiii desenează mai bine...

Suntem fiinţe nuanţate la infinit, cu reacţii electrice, emoţionale, plăcut imprevizibile şi capabile de fapte şi gânduri noi. Răspunderea unui conducător, este de aceea, enormă. Dincolo de cifre stau de multe ori oameni blocaţi de neînţelegeri sau rutină, cu potenţiale înfloriri, adică veşnic doar înmuguriţi. Stau frumos aliniaţi după profilul cuiva, gata să potenţeze idei fugare dar incapabili să evolueze fără impulsul şi susţinerea decizională. Fără independenţă, rebeliune, fără voce. Păcat... Vina e a ambelor părţi.

Când ai făcut ultima oară baie într-un iaz, la mijlocul lui septembrie, seara la 9, cu luna şi cu luceafărul pe cer, cu orizontul vopsit în roşcat de soarele dus, cu greierii ţârâind nebuneşte pe câmpul brăzdat de ultimele grupuri veştede de floarea soarelui şi porumbişti? Păstrând încă moliciunea solară, apa ne-a îmbiat irezistibil să ne aruncăm în chiloţi albi de bumbac în iazul de la Glodeni, sub luna care abia răsărise, sâmbăta trecută. Am chiuit nebuneşte în apă - la început iazul ne-a învelit ca o catifea rece, dar după câteva minute tremurul a încetat brusc pentru a lăsa loc moliciunii iazului în care mai persista ca un ecou termic unda de căldură de peste zi.

Recycle rules again. Ai nevoie de 5 floppy-uri vechi. Nu e necesitate, e amuzament.

De când n-am mai strivit iarba rece sub picioare! Mi-e dor de atingerea ierbii! Praf şi asfalt...

Situl Biertanului
Biertan la Flickr - pozele lui Andrei, selecţie

Biertan, sat săsesc ascuns între dealuri unde am descoperit datorită lui Andrei, înfiptă în vârful unui deluşor, o biserică întărită cu două rânduri de ziduri, cu o sacristie întărită cu o uşă cică premiată la nu ştiu ce expoziţie pe la o mie opt sute şi ceva datorită unui complicat mecanism-ială absolut nemţesc. Desigur, Biertan nu se reduce doar la atât. M-au fermecat străduţele paşnice şi vederea cetăţuii de pe şoseaua care leagă Biertanul de DN Sighişoara-Mediaş, căci după ce parcurgi cei 10 kilometri de la drumul naţional îţi răsare între dealurile verzi, biciuite de dungile galbene ale sânzienelor, Biertanul, cetate parcă scoasă din poveştile germane.